Tribuna
Cine şi cum a ocupat Budapesta la 3 august 1919
Cine şi cum a ocupat Budapesta la 3 august 1919
Din cauza competiţiei normale dintre ofiţerii armatei regale române şi ofiţerii ardeleni ai Consiliului Dirigent de la Sibiu, întreţinută de cele două guverne româneşti, aliate în campania de dezrobire a Transilvaniei de sub stăpânirea grofilor unguri, nu se spune adevărul nici acum după 100 de ani. Cel care a greşit atunci a fost guvernul de la Bucureşti, care a încercat să se impună prin forţă în faţa aliatului său, după ce s-a recunoscut învins în Moldova, în noiembrie 1917 şi a încheiat Armistiţiul de la Focşani semnat de generalii: Makensen comandantul armatelor germane şi Ion Averescu cu Constantin Presan comandanţii armatei române.

Guvernul regal a pierdut calitatea de aliat al Antantei şi de participant, între învingători, la procesul de pace de la Paris, pentru că a încheiat pace separată cu Puterile Centrale, la Buftea pe 7 mai 1918. Transilvania prin hotărârile luate şi asumate de Marea Adunare de la Alba Iulia,  la Întâi Decembrie 1918 a respectat întocmai, împreună cu Regele Ferdinand, alianţa cu Antanta din 4/17 august 1916.

            Acesta a fost motivul principal pentru care primul ministru Ionel Brătianu a fost obligat de primul ministru francez  George Clemançon să părăsească definitiv la 8 mai 1919, tratativele preliminare de pace, iar regele a acceptat ca Alexandru Vaida Voevod, în calitate de ministru de externe al Consiliului Dirigent  să negocieze de pe poziţia de conducător al delegaţiei române în locul lui Brătianu, până la forma finală a Tratatului de la Trianon.

              La sfârşitul lunii noiembrie 1918, a trecut munţii pe la Piatra Neamţ, Prisăcani, Borsec, Topliţa, Reghin ocupând valea Mureşului Superior, Divizia 7 infanterie comandată de generalul Traian Moşoiu. După 2 zile a intrat pe la Oituz pe Oltul Superior  la Miercurea Ciuc, Odorhei Divizia 1 vânători organizată la Iaşi sub comanda generalului Aristide Leca. Cele două divizii erau formate din ostaşi voluntari ardeleni care au luptat cu Germania şi Austro-Ungaria la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz „ascunşi” în sudul Basarabiei la demobilizarea făcută de nemţi în 1918, deoarece ei nu s-au putut întoarce în Ardeal unde erau împuşcaţi ca trădători. Aceste trupe au eliberat o parte mare din Ardeal fără lupte, cu excepţia Târgu Mureşului, unde Divizia 7 a luptat la 1 Decembrie cu divizia din oraş comandată de colonelul slovac Kratochwill formată din 8 000 de secui, 2 000 de români şi 1 000 de saşi, care s-a retras la Cluj. Următoarele 2 divizii, venite de peste munţi erau divizii numai cu numele, deoarece aveau efective de regiment, pentru că Regatul României nu mai avea deloc armată şi doar trei batalioane de poliţie, la 20 noiembrie 1918 când a început să plece spre Germania ,armata de ocupaţie a lui Makensen.

            Ardelenii conduşi de guvernul lor de la Arad, timp de patru luni s-au descurcat singuri în faţa ungurilor şi a secuilor  cu ajutorul celor 17 000 de combatanţi ai gărzilor naţionale române, organizate şi comandate de Guvernul Ştefan Ciceo Pop. 

            „Comandamentul militar român al Ardealului (al Guvernului Iuliu Maniu n.n.) a luat fiinţă în 17 decembrie 1918 în Sibiu, sub conducerea D-lui General de Divizie Ioan Baron Boeriu de Polichna, subsemnatul, atunci colonel de Stat Major al Geniului, fiind numit ajutor şi şef de stat major”, spune Dănilă Pop la pag. 11 în cartea „Excelenţă sub două flamuri”.

            La 24 decembrie 1918, după consultarea Regelui Ferdinand cu Iuliu Maniu s-a dispus Marelui Cartier General, înfiinţarea la Sibiu a Comandamentului Trupelor din Transilvania, comandamentul trupelor aliate regale şi ardelene angajate în apărarea unirii sub comanda generalului Traian Moşoiu, care a reuşit să preia comanda tuturor militarilor din Ardeal până la 15 martie.

            Pe 13 noiembrie 1918 statele Antantei, aliaţii noştri, considerând că Regatul României a ieşit din alianţa cu ei după a ce a încheiat separat cu Puterile Centrale, Pacea de la Buftea, au încheiat şi ei ca şi Guvernul Marghiloman, fără să mai invite şi pe români, Convenţia Militară de la Belgrad cu guvernul Karoly al Ungariei prin care au recunoscut Mureşul ca linie de graniţă cu România. Din această cauză aliaţii cereau retragerea trupelor române de la Bistriţa, Cluj (ocupat de români la 24 decembrie) şi Dej la sud de linia Mureşului. Numai după 1 aprilie 1918, când în Ardealul de Nord s-au petrecut multe crime împotriva românilor provocate şi de propaganda bolşevică a guvernului Bela Kun,  instalat la Budapesta la începutul lunii martie, de Divizia 80 internaţională trimisă de Lenin şi care punea în pericol liniştea şi ordinea în toată Europa de Est, Comisia Interaliată de la Viena a permis trupelor române să înainteze pe linia de demarcaţie Trebuşa, Sighet, Ciucea, Vârfurile, Găina, Zam pe Mureş.

             Deoarece, după 1 aprilie 1919,  s-au înmulţit crimele şi nelegiuirile săvârşite de bolşevicii unguri faţă de civili între linia de demarcaţie şi Tisa guvernele de la Sibiu şi Bucureşti au înţeles că trebuia urgent ocupată întreaga zonă, însă conducătorii politici şi militari nu au îndrăznit în faţa aliaţilor să-şi asume ordinul de asalt, dar la un consiliu ţinut la 9 aprilie 1919 la Sibiu, Iuliu Maniu cu Pherechide, ministrul de război din Regat au hotărât că doar trupele ardelene au dreptul să elibereze pe românii dintre Apuseni şi Tisa, deoarece trupele din regat erau considerate de aliaţi trupe de ocupaţie.

 Pentru aceste motive  au fost băgate la 12 aprilie pe linia întâi: Divizia 16 de la Bistriţa comandată de generalul Alexandru Hanzu, şef de stat major loc. col. Artur Phleps, şef birou operaţii Maior Tătaru în sectorul de  Nord de la Sighet până la Crişul Alb, cu comandamentul la Ciucea pe Crişul Repede şi Divizia 18 de la Sibiu, comandată de generalul Dănilă Pop, şef de stat major loc.col. Iacobici Iozef, şef birou operaţii maior Grigoriu în sectorul de sud între Crişul Alb şi Mureş, cu comandamentul la Zam pe Mureş. Cele două divizii au fost cele mai puternice unităţi care au luptat în permanenţă pe linia întâi de la Apuseni până la Budapesta. Au fost dotate cu o putere de foc de patru ori mai mare decât diviziile din Regat. La ardeleni Batalionul era unitatea luptătoare nu Regimentul ca în Regat, o companie de infanterie avea 20 de mitraliere şi nu 5, o companie de mitraliere avea 40 de mitraliere nu 10, aveau soldaţi şi comandanţi foarte bine instruiţi şi cu înalte studii militare, cu peste patru ani de front şi nu cu un an, aveau în componenţă trupe de asalt, cămăşile negre care au luptat până la armistiţiile din 4 şi 11 noiembrie 1918 când s-a terminat războiul în legiunile franceze şi italiene. Cele două divizii ardelene erau singurele divizii româneşti care aveau în componenţă vânători de munte adevăraţi nu numai cu numele, respectiv Batalionul 16 Miercurea Ciuc şi Batalionul 18 Târgu Secuiesc, devenite regimente pe Tisa, singurele dotate „până în dinţi” pentru acele timpuri, cu: mitraliere de asalt, tunuri speciale de munte şi foarte multe branduri (aruncătoare de grenade şi bombe cu schije). Aveau acest armament foarte performant în epocă adus de legiunile ardelene din Italia şi Franţa, pentru că legionarii comandaţi de căpitanul Emilian Piso,  au refuzat să predea armamentul din dotare, colonelului Florescu ca să-l ducă la Bucureşti şi 18 000 de combatanţi s-au întors înarmaţi până la Sibiu, unde au intrat sub comanda directă a Consiliului Dirigent.

„În ziua de 12 aprilie, chiar în ajunul operaţiilor, s-a întâmplat un fapt, care a surprins pe toată lumea, când Marele Cartier General a numit  ca şi comandant al Trupelor din Transilvania pe generalul Gh. Mărdărescu, iar pe mine m-a însărcinat numai cu comanda Grupului de Nord” spune Traian Moşoiu în cartea sa Ocuparea Budapestei la pag 45. De fapt ce se întâmplase; primul ministru Brătianu vroia să treacă peste Consiliul Dirigent şi să controleze el totul în Transilvania, l-a pus pe Constantin Presan şeful Marelui Cartier General, aparent fără aprobarea regelui şi împotriva voinţei Consiliului Dirigent să schimbe un general cu multă personalitate ,,capabil, bine pregătit şi cu multă experienţă de front , care şi-a demonstrat calităţile militare în 1916 în luptele de la Sibiu şi în 1917 la Mărăşti şi Oituz, salvând trupele române din situaţii disperate, cu un general fără personalitate, care a acceptat să lucreze ca slugă a lui Presan într-un birou al Marelui Cartier General, care l-a recompensat cu grade mari şi unde a fost reprimit , imediat ce trupele române s-au retras din Budapesta. În acest birou generalul Mărdărescu a scris până în 1922 o carte  cu osanale dedicate lui Ionel Brătianu, lui Constantin Presan, prietenilor şi colegilor lui de şcoală, denumită „Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea  Budapestei”, pe care o dedică astfel: „Domnului General de corp de armată adjutant Constantin Prezan, îi închin această lucrare, în semn de respect şi multă admiraţie…”    

            Dacă nu ar fi fost condus de interese personale, trebuia să dedice o carte cu adevărul spus complet şi nu pe jumătate, eroilor căzuţi  şi răniţi pe câmpul de luptă de la soldaţi până la generali şi să nu jignească memoria acestora, închinând cartea celor care au stat la peste 500 de km de front şi au vizitat doar frontul în momentele de linişte.

            Partidul Naţional Român cu sediul la Oradea a proclamat la 18 octombrie 1918 independenţa Transilvaniei nu autoguvernarea cum ziceau Brătianu şi Titulescu. Această proclamaţie de independenţă faţă de Austro-Ungaria, citită de Vaida Voevod la 30 octombrie în parlamentul de la Budapesta a fost  recunoscută şi la Viena şi a avut şi are aceeaşi importanţă politică şi istorică, ca şi proclamaţia de independenţă a Regatului României faţă de Imperiul Otoman, citită de Mihail Kogălniceanu la 9 mai 1977. Cele două guverne independente ale Transilvaniei: Consiliul Naţional Român Central de la Arad (2. XI- 2. XII. 1918), guvern care a organizat şi făcut singur Marea Unire de la Întâi Decembrie şi Consiliul Dirigent de la Sibiu (2. XII. 1918- 4.IV.1920) nu au acceptat nici un fel de subordonare faţă de guvernul de la Bucureşti deoarece au avut comandament separat al trupelor ardelene, generalii acestor trupe nu au executat nici un ordin dat de Gheorghe Mărdărescu ci doar ordinele date de Traian Moşoiu şi Consiliul Dirigent aşa după cum spune în memoriile sale. Traian Moşoiu arată că  el şi comandanţii diviziilor ardelene au fost cu toţii revoltaţi de numirea  lui Mărdărescu. După 10 aprilie s-au precipitat lucrurile pe frontul din Apuseni, Moşoiu a condus singur tot frontul, Grupul de Nord, dar şi de Sud, până la Tisa. Moşoiu  nu a predat comanda, motivând cu urgenţele de pe front şi posibila dezorientare a trupelor, decât la 12 aprilie 1919 când a primit ordin de la Înaltul Comandament Militar Român semnat  de Regele Ferdinand şi Iuliu Maniu  prin care: Generalul Moşoiu a fost numit guvernator militar al teritoriilor ungureşti ocupate( 7 judeţe), Generalul Mărdărescu  a fost numit comandantul Grupului de Sud format cu două divizii şi Generalul Alexandru Hanzu a fost numit comandantul Grupului de Nord format din 6 Divizii, post preluat de la Moşoiu.

Grupul de Sud s-a menţinut pe Tisa până la atacul general al armatei roşii maghiare din 20 iulie, când a fost aruncat 50 de km înapoi până aproape de Oradea.

Grupul de Nord cu comandamentul la Debreţin de la 15 aprilie-24 iunie 1919 a trecut  de două ori Tisa cu două divizii la cererea guvernului de la Praga, scoţând din încercuirea ungurească trupele cehoslovace de pe Valea Hernanului şi consolidând frontul cehesc ce urma să se prăbuşească  pe râul Tojo. Mărdărescu nu spune nici un cuvânt despre legăturile cu armatele poloneze de la Liov şi române din Pocuţia şi Bucovina. Divizia XVI a  mai trecut de încă 3 ori Tisa cu mai multe regimente cu care a interceptat linia ferată şi şoseaua ce treceau  în Ucraina,  au ocupat toată zona dintre munţi şi Tisa, au tăiat şi confiscat aprovizionarea armatei ungare cu materiale şi trupe trimise de Moscova şi i-a bătut crunt pe bolşevicii ucrainieni conduşi de bulgarul Rokolski , veniţi să lupte alături de Bela Kun. În cartea sa Mărdărescu nu spune nici un cuvânt despre aceste lucruri, nu prezintă nici un ordin de bătaie şi nici o hartă de operaţii cu aceste trupe între 15 aprilie şi 24 iulie şi lasă să se înţeleagă că Grupul de Nord s-a menţinut pe Tisa ca şi el cu Grupul de Sud. În toată cartea vorbeşte numai de acţiunile ofensive ale generalilor şi trupelor din Regat; majoritatea au fost rezerve ale diviziilor din Ardeal, aflate în permanenţă în prima linie de la Apuseni la Budapesta. Cu excepţia lui Dănilă Pop pe care îl comanda el, la nici un general ardelean nu-i pronunţă numele şi când nu poate altfel dă numele unor subordonaţi comandanţi de brigadă sau regiment. Astfel vorbeşte de Col. Constantin  Dragu comandantul Brig. 41 Inf., de Col. Savel Neagu comandantul Brig. 42 Inf. şi de comandanţii de regimante, toate unităţi componente ale Diviziei XVI şi nu spune nici un cuvânt despre Generalul Alexandru Hanzu comandantul de divizie care le-a dat toate ordinele de luptă la toţi subordonaţii săi.

            Peste 93% din locuitorii Transilvaniei istorice au recunoscut şi recunoaştem  Marea Unire, majoritate zdrobitoare ce nu poate fi contestată ca nelegitimă şi totuşi un general român, care cunoştea foarte bine contribuţia celor 2 aliaţi şi-a permis să mintă prin omisiune, diminuând cu premeditare marea contribuţie de război a celor 93% care au dat militari şi armament pentru 50% din infanterie, 52% din artilerie, 58% din servicii, 23% din cavaleria care au luptat contra Ungariei în campania dintre 15 aprilie şi 18 august 1919. Nu uitaţi că luptătorii diviziilor 7 infanterie şi 1 Vânători, divizii ce au intrat primele în Ardeal, după 28 noiembrie 1918 erau tot ardeleni care au luptat ca voluntari la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz şi în statistici apar ca soldaţi ai regimentelor din Regat.

    Tatăl mamei mele, Danil Popa  a trecut clandestin munţii în martie 1917, împreună cu consăteanul lui Nicolae Miclăuş, elev la şcoala militară din Sibiu şi locotenentul Ionel Oaşia Petra din Sibiel a cărui mamă Maria Hanzu era tot din Cacova-Sibiului de la nr. 30. Locotenentul de artilerie Ionel Oaşia Petra a căzut eroic, la 19 iulie 1917 în luptele de la Oituz, bunicul meu Danil Popa, grav bolnav, s-a întors în sat de la Budapesta în noiembrie 1919, iar căpitanul Nicolae Miclăuş Monteoru a devenit în 1928 comandantul Regimentului 100 Vânători de Munte din Bistriţa. Bunicul meu Danil Popa a luptat ca voluntar ardelean la Mărăşeşti şi Oituz ca trăgător în compania de mitraliere grele franţuzeşti, comandată de locotenentul Antoni Gherasim din Regimentul 15 Infanterie al Diviziei 7, fapte pentru care a fost decorat chiar în tranşee, în apă rece şi noroi până la genunchi , de regina Maria cu Ordinul Victoria, a revenit în Ardeal cu Divizia 7 comandată de generalul Traian Moşoiu, a luptat la 1 decembrie 1918 pentru eliberarea oraşului Târgu Mureş de divizia secuiască a colonelului Kratochwil şi a luptat prin nordul Ardealului, pe Valea Someşului, până la Tisa şi Budapesta.

            Înaltul Comandament Militar Român prezidat de Rege şi de Iuliu Maniu, la 24 iunie 1919, a făcut reorganizarea trupelor de pe Tisa după informaţiile culese de la prizonierii unguri astfel:

- Grupul de Sud comandant Generalul Holban format din Divizia 18 I  în linia întâi, Brigăzile 11 şi 18 artilerie toate din Ardeal comandate de Generalul Dănilă Pop şi Divizia 1 vânători rezervă,

- La centru frontului Grupul de Manevră, cu 5 divizii: 1 vânători, 6 infanterie, 2 cavalerie şi din Ardeal 20 şi 21 infanterie, comandant Traian Moşoiu, care a revenit din administraţie, direct pe front la  trupă, cu condiţia că nu acceptă  numirea numai dacă este subordonat direct Înaltului Comandament Militar, nu lui Mărdărescu.

- Grupul de Nord , comandant General Mihăiescu, format din Divizia 16 I în linia întâi şi Divizia 2 vânători rezervă. Generalul Hanzu a rămas la conducerea Diviziei XVI, organizată ca unitate specială de intervenţie, cu care a demonstrat valoarea de mare comandant militar şi de la Tisa la Budapesta.

În cartea lui Mărdărescu  pe ordinea de bătaie a trupelor, la litera E, Unităţi transportate în Transilvania pe timpul „bătăliei de pe Tisa”, apare la punctul I, încă unul din marile neadevăruri prezentate de Mărdărescu: „I. Regimentul Vânători de Munte Comandant, A. S. R. Principele Carol”. Un asemenea regiment nu a existat niciodată în Regat, numai după 1920 s-a înfiinţat arma vânători de munte dincolo de munţi. În Ardeal existau aceste trupe de elită ale armatei române, înfiinţate de singurul general de vânători de munte pe care-l avea România Mare la momentul respectiv, Alexandru Hanzu, general care avea deja 4 ani de front la comanda vânătorilor de munte din Austro-Ungaria, alături de care fusese de două ori grav rănit, aspect confirmat şi de V-ul de pe mâneca stângă, existent pe toate uniformele generalului.

            Întradevăr  A. S. R. Principele Carol comanda ca locotenent-colonel Regimentul de Vânători de Munte 84  Bistriţa, ca subordonat şi ucenic al generalului Alexandru Hanzu, comandantul Diviziei XVI infanterie din Ardealul de Nord.

De altfel se ştie că între Principele Carol şi generalul Hanzu a existat o relaţie de prietenie durabilă,(probabil consolidată la 3 august 1919 când împreună au ocupat Budapesta) din 1918 până în 1940, deoarece toată perioada în care Carol a comandat corpul vânătorilor de munte, Hanzu a fost consilierul lui cu probleme militare, iar pe timpul regenţei Regelui Mihai, 1927-1930, când Principele Carol a fost plecat din ţară, generalul Alexandru Hanzu a fost comandantul Corpului de Armată al Vânătorilor de Munte, pe care l-a organizat, instruit şi înarmat la nivelul acelor trupe de elită, care au luptat în răsărit din Crimeea până la Stalingrad, spre apus până în Munţii Tatra şi Munţii Alpi la Gratz în Austria.

 Pe baza documentelor de arhivă aflate în biblioteca Institutului Teologic din Sibiu, Mitropolitul Antonie Plămădeală descrie câte ceva, în patru cărţi ale sale, campania A. S. R. Principele Carol de la Tisa la Budapesta la comanda Regimentului de Vânători de Munte 84 Bistriţa şi cum  Divizia XVI din care făcea parte şi acest regiment a ocupat prin luptă Budapesta pe 3 august 1919, după ce a asediat-o încă din seara de 2 august.

Regimentul invocat de Mărdărescu este singurul regiment din carte (în a afara minciunii că l-a condus Principele Carol în timp ce A. S. R. comanda regimentul din Bistriţa), care nu a avut şef de stat major, nu a avut batalioane şi companii şi nici comandanţii şi ostaşii nu apar nicăieri, pentru că nu a existat niciodată acest regiment şi pentru că nu a avut nici măcar un număr de la 1 la 115, din câte regimente a avut atunci România Mare.

            La „Judecata de Apoi” făcută în 1948 imediat după alungarea regelui din ţară, generalilor ardeleni Dănilă Pop şi Alexandru Hanzu, pentru „Marele păcat că au făcut România Mare”, conducătorii de atunci cu toţii străini de neamul românesc i-au „Recompensat la maximul posibil la vârsta de 80 de ani pentru întreaga activitate” cu anularea soldei (pensia militară) cu confiscarea unicelor case şi apoi au fost aruncaţi în stradă.

            Dănilă Pop, fost comandantul Corpului 7 Armată de la Sibiu rămăsese singur în casa lui, de pe Calea Dumbrăvii  şi până în 1950 când a murit a locuit într-o pivniţă din  Cluj, str. M. Eminescu, nr, 14 împreună cu Hanzu, fiica lui Ina Maria  şi nepotul Doru de 5 ani. Ina Maria Hanzu i-a înmormântat pe amândoi, le-a păstrat ascunse bine actele de studii, corespondenţe, manuscrise, decoraţii şi uniforme militare, fotografii etc. După cutremurul din 1977,  prin intermediari fiica generalului Hanzu, medic în Cluj, a predat la Muzeul Unirii din Alba Iulia tot ce a păstrat de la Dănilă Pop şi a predat arhiva tatălui său, la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj.

Azi e plină ţara cu nume de străzi şi instituţii militare cu numele lui Mărdărescu, iar numele celor doi mari conducători militari din Ardeal este încă la index (interzis), în arhive  dosarele de cadre şi jurnalele de front ale diviziilor pe care le-au comandat nu se mai găsesc, dar e plin de Mărdărescu şi toate astea în anul centenarului, când măcar acum ar trebui să ştim adevărul.

Revenim la bătălia de pe Tisa unde trupele române au avut superioritate numerică, un moral ridicat, au fost mai bine instruite şi conduse, faţă de cele maghiare care foloseau în avantajul lor ca pe un zid de apărare albia Tisei. Cele  trei grupuri armate române prezentate anterior : De Nord, De Manevră şi De Sud au contraatacat pe bolşevicii unguri simultan, au reuşit în ofensivă să-şi acopere reciproc flancurile şi prin bombardamente bine conduse ale artileriei au reuşit în mare măsură să anihileze liniile de mitraliere şi bateriile de branduri inamice, uşurând acţiunile ofensive ale infanteriei noastre. În luptele năprasnice ce s-au desfăşurat pe tot frontul între 20 şi 26 iulie Grupul de Sud s-a retras 50 km spre Oradea, iar din 22 iulie sub aripa Grupului de Manevră au contraatacat înapoi spre Tisa, bătându-i crunt în 24 şi 25 iulie pe unguri, care au fugit peste râu dezorganizaţi şi cu moralul la pământ, însă românii nu au reuşit să treacă după ei să-i urmărească decât după 30 iulie, pentru că ungurii au dinamitat podurile, iar geniştii noştri nu au reuşit să monteze podurile plutitoare decât în dimineaţa de 30 iulie.

       Grupul de Nord a reuşit să bată şi să arunce înapoi peste Tisa: Divizia 1 infanterie maghiară şi Divizia 80 Internaţională a lui Lenin, însă ultimul regiment al acestei divizii, care s-a retras peste Tisa a fost pur şi simplu desfiinţat în capul de pod de la Ramakaz de atacul furibund al artileriei din Divizia XVI, încât nu au mai reuşit să arunce podul în aer şi infanteria  ardeleană a trecut podul la ora două noaptea în 27 iulie urmărind retragerea Diviziei 80 care vroia să fugă înapoi în Ucraina.

 În noaptea următoare Alexandru Hanzu  a încercuit Divizia 80 pe malul drept al Tisei la sud de  Tokay, a bătut-o rău şi a dezarmat-o complet. Până în seara de 30 iulie Grupul de Nord a reuşit la Tokay să bată Brigăzile 2 şi 3 de secui zise independente şi Detaşamentul Szanto, format cu muncitori din Budapesta şi le-a dezmembrat cu trageri directe cu artileria, încât după ce s-a înnoptat au reuşit doar câteva grupuri răzleţe să mai fugă spre nord în Cehoslovacia.  Pe 31 iulie Grupul de Nord a dus lupte grele cu Divizia 1 infanterie care apăra oraşul Miskolk  pe care l-a ocupat spre seară. Rămăşiţele  Diviziei I, care au reuşit să fugă cu trenul spre Abony, au fost ajunse  pe drum şi au căzut prizonieri  pe 1 august la nord de oraş, Divizia XVI i-a dezarmat pe toţi ungurii bătuţi rău de trupele Generalului Moşoiu la Rekaş şi a ajuns la Budapesta în după amiaza zilei de 2 august 1919.

 La Abony Divizia XVI a fost intărită de Traian Moşoiu cu toată infanteria Diviziei XX, iar la Hatvan toată Armata I maghiară, bătută mortal la Rekaş şi urmărită de Grupul de Manevră comandat de Traian Moşoiu, ce venea să apere Budapesta s-au trezit cu şoselele şi căile ferate spre capitală tăiate de Grupul de Nord. Toată această armată s-a predat forţelor comandate de Alexandru Hanzu, care în noaptea de 2 spre 3 august au înconjurat Budapesta, iar pe 3 august au ocupat oraşul cu 35 000 de militari, majoritatea proveniţi din legiunile străine venite din Italia şi Franţa.

Trebuie să se ştie că generalul Alexandru Hanzu la comanda Diviziei XVI- a a plecat de la Ciucea la 6 aprilie 1919, cu 10 590 de combatanţi şi a intrat în Budapesta în 3 august 1919 cu 35 000 de luptători echipaţi cu tot felul de uniforme militare. Astfel cele mai multe subunităţi purtau uniformele vânătorilor de munte şi ale subunităţilor de asalt ale legiunilor italiene şi franceze unde au luptat pe frontul de vest, peste 10 000 de luptători aveau puştile şi uniformele austro-ungare cu care s-au întors de pe front şi erau voluntarii din Ardealul de Nord înscrişi în Divizia XVI, 3000 de luptători aveau puşti şi uniforme americane şi erau o parte din românii ardeleni veniţi voluntari din America că lupte pentru dezrobirea Transilvaniei. În Divizia XVI au purtat cizme şi uniforme româneşti numai ofiţerii de la gradul de căpitan în sus, ceilalţi ofiţeri, subofiţeri şi trupa au  purtat opinci cu obiele şi nojiţe şi uniforme de la statele aliate.

De la Tisa la Budapesta diviziile româneşti au fost conduse numai de comandanţii lor, fără nici un ordin de la forurile superioare, iar Comisia  Interaliată de la Viena a fost de acord ca românii să ocupe Budapesta.

 Mărdărescu în cartea sa nu spune adevărul în privinţa luptelor duse de Grupul de Nord în nordul Ungariei . Nu spune nimic că acest grup a reuşit să treacă Tisa în prezenţa Regelui Ferdinand şi a lui Iuliu Maniu încă din ziua de 27 iulie cu 3 şi 4 zile înaintea grupurilor de Manevră şi de Sud, zice că: „În sectorul de nord, în faţa Diviziei XVI-a, informaţiunile obţinute semnalau prezenţa a fracţiuni inamice izolate..”. Adică cum, el profesionistul  după trei ani de la evenimente în 1922 când a scris cartea se foloseşte de „informaţiunile” vechi de trei ani când el avea lesne la îndemână, din biroul  său de serviciu  absolut toate jurnalele de front ale diviziilor care au luptat acolo?

Jurnalele respective au fost consultate  în 1976 de Dumitru Preda şi Costică Prodan, în 1984 de Ştefan Pascu, Vasile Milea şi… Ilie Ceauşescu, autori care în cărţile lor arată ce lupte mari a dus Divizia XVI  în nordul Ungariei cu Divizia 80 trimisă de Lenin, cu Brigăzile 2 şi 3 secuieşti, zise independente, cu Divizia 1 I maghiară şi Detaşamentul Szantos, toate unităţi militare foarte puternice şi spun că secuii aveau un moral ridicat; G. Mărdărescu nu vrea să  numească deloc aceste unităţi militare inamice ale Grupului de Nord la pag 154 şi zice că erau „formaţiuni inamice izolate” care s-au dizolvat singure şi au trecut graniţa spre nord. La pag. 156 revine şi dă la iveală neadevărul, pentru că recunoaşte ce a mai rămas din trupele din nordul Ungariei după ce le-a bătut şi pus pe fugă Divizia XVI. „La nord Detaşamentul Davidoglu din Grupul Demetrescu, căzuse (la Abony) în spatele forţelor inamice cari au operat pe frontul Grupului de nord, tăindu-le linia de retragere spre Budapesta. Ca urmare a acestei situaţii (creată de Divizia XVI), Divizia I inamică se afla în curs de capitulare în faţa Diviziei XVI, în regiunea Miskolcz, iar restul trupelor inamice (acum le numeşte în paranteză) din acest sector (cele două brigade independente de Secui şi Brigada 80 internaţională (care era divizie la Tisa) se dizolvaseră (de la sine?), rătăcind în grupe răzleţe şi retrăgându-se spre nord, spre frontiera ceho-slovacă.” Şi Mărdărescu decretează minciuna finală, raportând meritele altora la pag 157, astfel: „Să fie bine stabilit dar, că trupele Grupului (de Sud) General Holban au ocupat Budapesta, în ziua de 4 august.” Mai spune că Generalul Ştefan Holban  a fost guvernatorul militar al Budapestei după i-a dat lui Mărdărescu (care s-a pus cu de la sine putere în locul Regelui Ferdinand, comandantul suprem al armatei române) onorul militar pe 4 august 1919 pe Andraşystrasse în faţa parlamentului ungar cu puţine trupe îmbrăcate de paradă nu de front.

Guvernatorul Budapestei numit prin decret regal la 6 august a fost generalul Traian Moşoiu nu Holban, iar ordinele sale administrative şi militare privind lichidarea armatelor, instituţiilor şi poliţiilor bolşevice, reînfiinţarea poliţiei şi armatei maghiare, aprovizionarea populaţiei, combaterea speculei cu alimente şi raţionalizarea lor, lichidarea grupurilor bolşevice din fabrici, paza şi ordinea şi altele pot fi văzute şi azi expuse la muzeul de istorie al oraşului.

În legătură cu ocuparea Budapestei Traian Moşoiu spune următoarele la pag. 52 : „Oricât ar căuta duşmanii neamului să denatureze adevărul istoric, un singur fapt rămâne în picioare, că Budapesta a fost ocupată milităreşte (cu luptă nu fără luptă, cum zice Mărdărescu) în ziua de 3 august 1919 de către cavaleria română”. Având în vedere că Moşoiu,  la 3 august  1919, încă mai conducea luptele de la Rekaş la 100 km de Budapesta şi în „Ocuparea Budapestei..” scrisă de el din memorie în octombrie 1919, fără să poată consulta documentele militare şi fiind foarte ocupat cu guvernarea, îi sunt scuzabile cele câteva aproximări cum ar fi, ocuparea Clujului de către români la 1 decembrie 1918 în loc de 24 decembrie 1918, sau că Regimentul 6 cavalerie roşiori cu mai puţin de 400 de călăreţi şi 2 tunuri conduse de maiorul Gheorghe Rusescu ar fi înfrânt cele 3 regimente cu peste 7500 de militari şi 20 000 de gărzi muncitoreşti bine înarmate care apărau Budapesta, pe când aceste forţe au cedat în realitate în faţa celor peste 35 000 de legionari ardeleni, mulţi vânători de munte ai batalioanelor de asalt veniţi din Italia şi Franţa, au asediat oraşul în noaptea de 2 spre 3 august.Cavaleria română care a intrat prima în oraş, formată din cele două escadroane de cavalerie şi secţia de mitraliere ale Diviziei XVI, comandate de maiorul I. Popovici,  împreună cu artileriea divizionară au şarjat primele oraşul. Documente consultate de dr. Antonie Plămădeală arată că presa din Viena apărută pe 4 august 1919 relatează că românii au ocupat oraşul pe data de 3 august la prânz, au intrat pe bulevarde cu enorm de multe trupe, obosite şi murdare venite direct de pe front, au dat jos de pe Parlament drapelul Republicii Sovietice Ungare a Sfaturilor, au arborat în loc drapelul regal român şi în jurul orelor 18 au defilat în jurul clădirii Parlamentului, dând onorul militar la drapelul regal de pe Parlament. Ambasadorii acreditaţi la Budapesta au spus că au defilat atât de multe trupe române de parcă nu se mai terminau. Înainte de defilare locotenentul Florian Medrea, cel care a primit  delegaţiile venite din toată Transilvania( mai puţin sudul Banatului ocupat de sârbi), în gara din Alba Iulia, la 1 Decembrie 1919, a fost desemnat să arboreze drapelul românesc şi opincile lui pe clădirea parlamentului maghiar. În 1947 acest erou a fost împuşcat mortal în biroul său de comisar al poliţiei din oraşul Sebeş - Alba. Ar trebui să ştim cine şi de ce l-a împuşcat pe eroul care a pus tricolorul românesc şi opincile sale pe clădirea parlamentului de la Budapesta, simbolurile românismului la care au dat onorul la 3 august 1919, unităţile Diviziei XVI din Ardealul de Nord, intonând în pas de defilare, marşul de front al diviziei: „ Doamne! ocroteşte-i pe români” cu  „ Scoborâţi de pe cai jos/ Că Ardealul nu-i al vost” şi „Apărăm Ardealul Sfânt/ Cât vom trăi pe pământ” cu aceste cuvinte cântate de bunicii noştri atunci.

Generalul Moşoiu spune că după 6 august, în calitate de guvernator al Budapestei a inspectat garda drapelului românesc de pe parlamentul maghiar,   i-a găsit la post pe sergentul Muşat şi caporalul  Bivolaru, dar nu spune că opincile le-ar fi arborat aceştia, aşa cum au interpretat oltenii.

             Singurii ofiţeri decoraţi de Regele Ferdinand special pentru ocuparea Budapestei, cu inscripţia pe spatele medalionului, „3 august 1919”  au fost generalul Alexandru Hanzu, comandantul Diviziei XVI şi seful de stat major locotenent-colonelul Artur Phleps. Decoraţiile pot fi văzute: a lui Alexandru Hanzu, în Cluj la Muzeul de Istorie a Transilvaniei şi a lui Artur Phlep în Săliştea Sibiului, la Familia Dan, str. Onisifor Ghibu, nr. 7, păstrată de strănepoata  lui Phleps alături de alte decoraţii, uniforme militare şi documente personale ale străbunicului ei.

            Cartea lui Gh. Mărdărescu  reeditată „Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei” este plină de neadevăruri prin care încearcă să minimalizeze contribuţia transilvănenilor în campania de apărare a Marii Uniri, unire pe care ardelenii singuri au făcut-o la Alba Iulia, dar au apărat-o până la Budapesta împreună cu tot neamul românesc. Este mare păcat că românilor nu li se spune adevărul şi că această carte  a fost folosită, ca „ literă de evanghelie” din 1950 şi până azi în şcolile militare şi instituţiile de învăţământ superior. Cred că noi ardelenii nu mai trebuie să fim  consideraţi cu toţii reacţionari, cum era considerat, tot pe nederpt, Iuliu Maniu, vremurile au trecut, după 100 de ani în arhivele militare nu mai sunt secrete şi ar fi cazul să putem consulta arhivele gratuit nu cu 45 de lei pagina.

 

 Sălişte, februarie, 2018                                             Inginer Ilie HANZU

  Surse de informare

1.    Traian Moşoiu, Ocuparea Budapestei în legătură cu operaţiunile militare din Ardeal 1918-19, Şimleul Silvaniei, 1919

2.    Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1920), Ed. Cartea Românească, Bucureşti,1922

3.    Ioana Rustoiu, Smaranda Cutean, Marius Cristea, Excelenţă sub două flamuri Dănilă Papp (1868-1950), Muzeul Unirii, Ed. Altip, Alba Iulia, 2015

4.    Dr. Antonie Plămădeală, Elie Miron Cristea, Note ascunse 1895-1937,  Editura Dacia, 1999

5.    Ioan Popa a lu Şuşteru, unchiul mamei mele, martor ocular în Budapesta la 3 august 1919






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia