Prima „criză a Tribunei”, a fost prezentată sintetic de istoricul dr. Vasile Crișan în lucrarea „Enciclopedia Tribunei” (vol. I. pag 152-155); reproducem din lucrare: «Sub sintagma alăturată se circumscriu o seamă de frământări din sânul mişcării naţionale a românilor din Ardeal de la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, în care Tribuna și Institutul tipografic care o tipărea, au reprezentat elemente ale disputei. Oricât de complicate erau problemele legate de regimul proprietăţii asupra Institutului tipografic şi a ziarelor editate de acesta, oricât de multe erau dificultăţile financiare, nu acestea au reprezentat adevăratele cauze ale „crizei Tribunei”. Miza era mult mai mare: orientarea politică a Partidului Național Român, în condițiile în care Mișcarea memorandistă își dovedise ineficacitatea și declanșase ofensiva fără precedent a guvernului unguresc asupra comitetului executiv și a presei românești favorabile Memorandumului, în rândurile căreia Tribuna ocupa un loc de frunte. În acești ani de început al ultimului deceniu al sec. XX, marcați de mișcările Replicei și a Memorandumului, urmate de răsunătoare procese, în sânul factorilor de decizie ai Partidului Național s-au conturat două grupări intrate în conflict. Pe de o parte, Eugen Brote, sprijinit de Ioan Slavici, Cornel Pop Păcurariu, Bogdan-Duică, Ioan Russu-Şirianu, întemeietorul şi redactorul responsabil al Foii poporului, Vasile Mangra, fraţii Septimiu şi Tit Liviu Albini, Daniil Popovici-Barcianu, Dimitre Comşa şi alţi tribunişti, iar de cealaltă parte dr. Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti, Iuliu Coroianu, Teodor Mihali, Rubin Patiţa, Gherasim Domide, Patriciu Barbu, aşezaţi pe principiile Memorandumului şi ale Programului Partidului Naţional din 1881. În condițiile multor procese de presă, a șicanelor nenumărate ale autorităților la adresa redactorilor, a rețelei de distribuție și a abonaților, Institutul tipografic ajunge, în anii ’90 ai secolului XIX, în pragul falimentului.

În aceste condiţii, Alexandru Mocioni, unul dintre acţionarii principali ai Institutului tipografic, solicită lichidarea lui.

Pentru a-i asigura supravieţuirea, Eugen Brote cumpără la licitaţie Institutul tipografic, facilitând continuarea publicării Tribunei, al cărui rol în sprijinirea mişcării memorandiste era de notorietate.

Odată cu intrarea la închisoare a redactorilor Tribunei, în urma condamnării lor în bloc în procesul de la Cluj din 12 septembrie 1893, izbucneşte conflictul între Eugen Brote, aflat la Bucureşti şi Ioan Raţiu, preşedintele partidului, în legătură cu numirea unui nou redactor şef al Tribunei. Miza era controlul asupra cotidianului sibian în condiţiile în care era pe rol procesul memorandiştilor iar Eugen Brote, emigrat la Bucureşti, făcea jocul liberalilor lui D.A.Sturdza. Brote îl trimite la Sibiu pentru a prelua ziarul pe Cornel Pop Păcurariu, omul său de încredere, în timp ce Ioan Raţiu îl impune în fruntea Tribunei pe Valeriu Branişte, chemat în acest scop de la Braşov. Pus în faţa acestei situaţii, Eugen Brote, printr-o scrisoare adresată lui Ioan Raţiu la 22 noiembrie/4 decembrie 1893, îşi dă demisia din Comitetul executiv al partidului. Intenţia sa era de a scoate astfel Tribuna şi Foaia poporului de sub autoritatea Comitetului executiv, implicit în problema numirii redactorilor.

În această fază a conflictului intervine şi guvernul maghiar care, prin hotărârea judecătorească din 3/16 decembrie 1893, interzice apariţia Tribunei, sub pretextul că proprietarul Institutului tipografic este transfug. Reluarea apariţiei gazetei era acum mai importantă decât competiţia în sine. Prin urmare Eugen Brote face pasul înapoi, semnând o declaraţie prin care recunoştea că ziarul trebuie să reapară. Pentru rezolvarea de jure a situaţiei, Brote îşi dă acordul pentru transferul proprietăţii Institutului tipografic asupra membrilor sibieni ai Comitetului executiv: Ioan Raţiu, Nicolae Cristea, Daniil Popovici-Barcianu, Dimitrie Comşa şi Septimiu Albini. Actul notarial a fost semnat de Popa-Necşa. Tribuna urma să reapară începând din 1 ianuarie 1894. Verdictul în procesul Memorandumului şi ispăşirea pedepselor în temniţele de la Segedin şi Vaţ, au amânat pentru o bucată de vreme conflictele din jurul Tribunei. Revenirea redactorilor săi din închisoare şi numirea lui Vasile Mangra în fruntea „comitetului substitut” al partidului au refăcut influenţa lui Eugen Brote asupra gazetelor sibiene.

Ioan Raţiu, împreună cu ceilalţi partizani ai săi, era la închisoare. Încercarea lui Nicolae Cristea, după ispăşirea pedepsei, în martie 1895, de a prelua Tribuna în numele lui Ioan Raţiu şi a grupului memorandist a dat greş.

Soluţionarea „crizei Tribunei” se amână încă o dată, fără a fi aplanate conflictele între cele două grupări din sânul conducerii Partidului Naţional. Dacă observaţia lui Ioan Slavici, după care Ioan Raţiu ţinea ca Eugen Brote să nu mai fie proprietar al Institutului tipografic şi, implicit, al Tribunei, coroborată cu aluzia subînţeleasă că făcea aceste presiuni la sfaturile lui Lascăr Catargiu şi a colegilor săi conservatori, rezultă, firesc, că luptele în jurul Institutului tipografic şi al ziarelor pe care le edita, aveau o miză politică și pentru Bucureşti. Iar, deoarece Tribuna avusese constant o componentă publicistică pro-habsburgică şi anti-maghiară este plauzibil să-i dăm dreptate lui Slavici când afirmă că şarjele îndreptate împotriva „tribuniştilor” au fost determinate de presiunile Budapestei asupra oamenilor politici de la Bucureşti pentru a tempera radicalismul anti-unguresc al fruntaşilor politici români din Transilvania.

Criza va reizbucni în ultimele luni ale anului 1895 cu o violenţă şi mai mare. Ea a fost redeschisă de două evenimente aparent fără legătură directă între ele. În septembrie 1895 monarhul îi graţiază pe inculpaţii din procesul Memorandumului care mai erau încă în închisoare. Ioan Raţiu revine în Sibiu şi preia conducerea executivă a partidului. În octombrie 1895 în România, guvernul conservator a căzut în favoarea liberalilor. D.A.Sturdza, aflat în strânse relaţii cu gruparea lui Eugen Brote, ajunge la conducerea guvernului. Aparent poziţia lui Brote a ieşit întărită. Dar, primul ministru român, care îşi crease o mare notorietate politică prin declaraţiile de sprijinire a luptei românilor din monarhia austro-ungară şi prin criticile aduse conservatorilor cu privire la pasivitatea lor faţă de suferinţele fraţilor de peste Carpaţi, își schimbă declarațiile sale anterioare în problema naţională. El declară tranşant că guvernul său se va abţine de la orice amestec în treburile interne ale Austro-Ungariei. Această schimbare spectaculoasă de poziţie a provocat mari deziluzii în rândul românilor din Ardeal, slăbind, implicit, şi poziţia lui Eugen Brote. În aceste condiții, în noiembrie 1895, Ioan Raţiu ia din nou iniţiativa. La 15-17 noiembrie Comitetul executiv a votat pentru preluarea Institutului tipografic. Au votat împotrivă D.P. Barcianu şi D. Comşa. Peste câteva zile este înlăturat din redacţie G. Bogdan-Duică. Acesta va cutreiera Transilvania pentru a-i organiza pe partizanii lui Brote în vederea unei acţiuni energice împotriva vechii conduceri a partidului, în frunte cu Ioan Raţiu. Lucrurile evoluau spre o confruntare decisivă şi spre ruptură. Tribuna, ajunsă din nou în mâna partizanilor lui Ioan Raţiu, într-un editorial intitulat Crisa noastră, era pusă pe dezvăluiri: „Până acum am tăcut, acum spunem totul: Da! Există o mare crisă internă la Institutul tipografic şi în legătură cu organele partidului naţional Tribuna şi Foaia Poporului”.

La rândul său, Eugen Brote se hotăreşte să acţioneze mai viguros pentru impunerea unei noi orientări în sânul mişcării naţionale din Transilvania şi Ungaria. În acest sens sunt convocate două întâlniri, la Braşov, în 10/22 decembrie şi la Sinaia, la 11/23 decembrie 1895, unde au loc convorbiri pregătitoare pentru lansarea unei „noi direcţii”. Ioan Raţiu în faţa acestor semne de dizidenţă îi concediază din redacţia foilor sibiene pe I. Russu-Şirianu şi pe G. Bogdan-Duică, apoi întruneşte Comitetul executiv, care, cu 11 voturi contra 5, aprobă acţiunea lui Raţiu. D.P. Barcianu, urmat de D. Comşa, V. Fodor, N. Cristea îşi dau demisia din Comitet, alţii se menţin în afara conflictului. În acest stadiu al crizei intervine viguros Aurel C. Popovici, acuzându-i pe Eugen Brote și partizanii săi de trădare a cauzei naționale. În esență, concluziile la care a ajuns Popovici şi pe care le-a dat publicităţii prin ziarul Tribuna, erau foarte grave. Ele vizau nici mai mult nici mai puţin decât înlăturarea de la conducerea partidului a grupării conduse de Ioan Raţiu, subordonarea acestuia lui Eugen Brote, printr-o reorganizare din temelii, editarea unui nou oficios al partidului, dacă Institutul tipografic şi Tribuna nu pot fi câştigate pentru „noua organizaţiune”, renunţarea la Programul din 1881 şi împăcarea cu ungurii, prin adoptarea activismului politic în situaţia unor concesii reciproce. Abandonarea pasivismului politic, reformularea punctului din Programul de la 1881 privind autonomia Ardealului, activismul, tratativele cu guvernele ungureşti din finalul primului deceniu al secolului al XX-lea şi din anii premergători ai Primului Război Mondial se regăsesc în germen în „direcţiunea nouă” preconizată de Brote şi Slavici în 1896. Prin dezvăluirile sale, Aurel C. Popovici, a fost factorul decisiv care a tranşat „criza Tribunei” în favoarea lui Ioan Raţiu şi a grupului, destul de firav, care îi mai rămăsese credincios. Opinia publică românească din Transilvania îşi reorientează simpatiile spre vechii conducători memorandişti, din rândurile cărora se desprinsese Eugen Brote și foștii redactori ai Tribunei din vremea în care Slavici era directorul cotidianului sibian. Mare parte dintre membrii Comitetului naţional revin şi ei asupra deciziei de a-l urma pe acesta din urmă. Pentru încă aproape un deceniu P.N.R. se va menţine pe poziţiile Programului naţional de la 1881 şi ale pasivismului. Eugen Brote va continua pe drumul spre activismul politic, sprijinit de Vasile Mangra, Ioan Slavici şi Septimiu Albini. Purtătorul de cuvânt al acestei noi orientări va fi ziarul Tribuna poporului, care va apare la Arad, începând din 25 decembrie 1896/ 6 ianuarie 1897».

Pentru toți cei care doresc să cunoască istoria cotidianului Tribuna, anunțăm că lucrarea istoricului dr. Vasile Crișan se mai găsește la biroul „Mica publicitate”, al Casei de Presă și Editură Tribuna, str. George Coșbuc, nr. 38. (va urma)