Tribuna
PNL
AMVONUL & TRIBUNA.
Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni...(Luca 18.10-14)
Pr. Constantin NECULA
4554 vizualizari
Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni...(Luca 18.10-14)

        Suntem dinaintea unei Evanghelii care ne așază pe toți în Judecata lui Hristos. Doi bărbați, de vocații diferite – un fariseu și un vameș – urcă la templu să se roage. Nici unul din ei nu era iubit prea tare de popor. Reprezentau Legea. Unul cea dumnezeiască – dusă la extrem, la sub-legi de-a dreptul hilare și sâcâietoare – celălalt, legea fiscală – niciodată iubită de bogați și neînțeleasă de săracii exploatați. Reprezentau două sisteme care oprimau. Una în duh, alta în trup. Un soi de schijă a răutății umane înfiptă în inima înțelegerii lumii în care oamenii de atunci și acum își trăiau și trăiesc viața. Domnul Hristos alege să așeze în miezul pildei sale două figuri foarte aproape de realitatea vocației lor. Fariseul nu-i de judecat că e fariseu. Este cum, s-ar spune azi, alegerea lui. Alesese să trăiască hotărât, cât mai hotărât Legământul cel vechi. O spune chiar el: Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Nu era nici răpitor și nici nedrept și nici adulter. Ținea cu strictețe, așadar, poruncile. Sau așa părea, la prima vedere. Porunca cea dintâi – fundamentală gândirii oricărui om care crede într-un Dumnezeu Unic – spune: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei afară de Mine (Ieșire 20.1-17, pentru că porunca trebuie citită în contextul tuturor celor 9 care urmează). Domnul Hristos Însuși, când este întrebat care este cea mai mare poruncă, citează dintâi aceasta și-i adaugă „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22. 37-40).

          În aceste două porunci se cuprinde, în viziunea Domnului, toată Legea și Profeții. Adică în aceste două porunci bate toată inima mișcării religioase a fariseilor. Iar porunca iubirii aproapelui decurge, legic necesar, din iubirea lui Dumnezeu. O și spune Domnul prin Ucenicul cel prea iubit, Ioan Apostolul: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu!, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, nu poate să-l iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu, să iubească și pe fratele său”. (I Ioan 4.20-21). Aici fariseul are o problemă. Se compară cu vameșul pe care nici măcar nu pare să-l cunoască. Vameșul putea fi, în logica Evangheliei, tocmai cel din Ierihon, Zaheu (Luca 19.1-10), care dădea jumătate din avere săracilor și dacă năpăstuia pe cineva dădea împătrit. Adică mai mult decât zeciuială. Ori putea fi un vameș ca Matei care s-a desprins din chioșcul de pe cheiul Tiberiadei de la Capernaum și i-a urmat Domnului (Matei 10.3). Ce avea comun însă vameșul acesta cu Hristos este extrem de important. Ce-L făcea să afirme dinaintea Apostolilor, pe care-i antrena pentru Împărăția cerurilor, că vameșul „s-a coborât mai îndreptat la casa sa”? Ne-o spune Domnul Însuși: „Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel care se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18. 14). Strașnica lecție a smereniei care umple de sens întreg creștinismul. Omul-Vameș își știe locul. Nu intră în mijlocul Templului – stă departe, locul lui fiind în curtea schimbătorilor de bani, funcționarii cei mai rapaci ai Templului. Care umblau cu banii oricărui om ce se îndrepta spre Templu și schimbau banii ce purtau semnul idolatru al efigiei celui ce-i aruncase pe piață, atingând astfel un idol, o imagine lipsită de sacralitate. Încălcau, ar zice fariseul, porunca a doua. Dar doar pentru a-i ajuta pe ei, pe farisei – să zicem – să aducă jertfă lui Dumnezeu. Meserii grele. Ușor judecabile. Fariseul știe ce zice despre celălalt. Vameșul știe cum trăiește. Se judecă pe sine. Descoperă unde anume este greutatea acceptării sale, ca om, de către Dumnezeu.

            Nu sunt multe schimbate în istoria vieților noastre ca oameni. Ori comunități. De foarte multe ori ajungem să ne judecăm fără să ne cunoaștem (uneori o pățesc chiar în comentariile la ceea ce scriu). Suntem încadrați cu mare ușurință în generalități-clișeu și se vădește că îndeletnicirea cea mai simplă pentru oamenii fără îndeletnicire este judecata ne-critică a aproapelui. Judecata ieftină. Fariseică. În care primează părerea de sine și punerea în valoare a propriei persoane ori experiențe. În care orice amănunt este eviscerat și analizat în spuza unei răutăți incredibile, dată de falsa perfecțiune ori părerea de sine asupra propriei sfințenii. Cred, personal, că pentru vremuri ca ale noastre este dată pilda. Vremuri de văicăreală și snobism bârfitor – ar zice unii. Eu aș îndrăzni să spun vremuri în care nebăgații în seamă țin cu iubirea lor lumea. Pentru vremurile acestea care l-au aruncat pe Dumnezeu în piața schimbătorilor de bani, izolând orice gest de fraternitate în acolada intereselor particulare. În timpul acesta al gonflărilor în vorbe și slăbirii în gest fraternal. Știu, veți zice că pentru această fractură de sens e de vină și Biserica și slujitorii ei. Așa și este. Dintre care, cel dintâi, sunt eu. E vina care te apropie de Altar cu gândul vameșului: Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosul! (Luca 18.13). Suntem în pragul de apropiere de Postul cel mare al Paștelui, postul Învierii. Ritmul liturgic va fi dictat deseori – în rugăciunea publică și particulară, în recitarea Canonului Sfântului Andrei Criteanul, de exemplu – de cuvintele acestea: miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă! Nu e semnul unei slăbiciuni. Ci înțelegerea adâncă a sensului dat de mila lui Dumnezeu vieților noastre. Vieți aprinse de purismul moral și rănite de neputințe. Suntem chemați să ne cunoaștem limitele. Pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu. Pentru a crește în iubirea de aproapele. Nu. Nu o iubire fără ax moral ori fără atingere cu unicitatea lui Dumnezeu. Pentru a-l vedea pe aproapele cu adevărat e nevoie de lumina cunoașterii lui Dumnezeu. Și aceasta nu se lasă aprinsă decât în inima celui care-și cunoaște neputința, păcatul, angoasa de ziua ce vine asemeni unui tăvălug de răni. Pentru a trăi înălțările noastre avem nevoie de Dumnezeu. Fără El plutim fals. Ne împlinim fals. Cu El, vocația este deplină chiar de pare rănită. Cu jumătăți de măsură nu se umple raiul. Urcăm așadar spre Ierusalim, prin Templul postirii. Fiecare la locul nostru. Cu smerenia luminându-ne gândurile. Mulțumind lui Dumnezeu că ne-a îngăduit. Care farisei, care vameși... Cu gândul că ne îndreptăm spre Înviere cu mila Lui.





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
qhouse sibiu

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia