Foarte mediatizată în ultima vreme, mai ales graţie cinematografiei hollywoodiene, imaginea femeii-luptător, de preferinţă tânără dar neapărat într-o vestimentaţie care să combine sex-appealul cu ceea ce s-ar numi „badass”, a devenit un simbol al curentului „girl power”. Chiar dacă mulţi ar acuza această imagine „pop culture” ca fiind un rezultat al political-correctness-ului şi al luptei opentru egalitatea de gen, istoria confirmă că, da, războiul sau cel puţin „fata cu arma” nu este doar un rod al epicului fantastic gen Xena, Mulan, Lara Croft sau alte femei luptătoare, ci o realitate a istoriei, indiferent dacă este vorba de antichitate, Evul Mediu, Renaştere sau perioada modernă ori contemporană. Prezenţa femeii-luptător a fost o realitate şi a fost prezentată ca atare în cronici. Deci, chiar dacă folclorul modern prezintă femeia ca fiind absolut „stăpână” a cratiţei, a copiilor şi a curţii cu orătănii, veşnic la cheremul bărbatului-dictator absolul al familiei şi comunităţii, ea a fost şi altceva.

Perioada post-antichitate şi Evul Mediu

Chiar dacă anumite teorii militant-feministe ne prezintă femeia medievală ca pe un mobilier cas­nic obligată doar să facă mâncare, copii şi curăţenie sau neapărat victimă a unui   „gendercide” (ge­nocid împotriva femeilor) din par­tea societăţii de masculi-războinici sau masculi-preoţi, istoria ne spu­ne că au fost dese cazurile când femeia conducea regate, oşti şi lua sabia în mână şi lupta cot la cot cu bărbaţii, chiar dacă nu avea haine în care să-şi arate 80% din pi­cioarele atletice, decolteu până la abdomenul lucrat la sală şi ma­chiaj cu kilele.

Lista femeilor luptător este consistentă. Le vom reda aici pe cele mai importante

Doamna Xian, cunoscută şi ca „Doamna din Qiaoguo”, a trăit în China secolului al VI-lea. Într-o perioadă dominată de războaie interne. Familia Xian din tribul Li con­ducea, de mai multe generaţii, o uniune de triburi din ţinutul Gao­liang. Când un comandant de trupe local, Sun Zheng, a încercat, printr-un război care a durat şapte ani, să extermine tribul LI, Doamna Xian  a comandat ea însăşi o ar­mată împotriva acestuia. La fel, tot ea a condus o campanie militară împotriva rebelului Qianshi, învin­gându-l. Era cunoscută ca fiind e­chi­librată, împarţială şi incorup­tibilă.

Tot în China, între 617 şi 618, prinţesa Pingyang, aflată în fruntea unei armate de 70.000 de oameni, cunoscută şi ca „Armata Doam­nei”, a participat la rebeliunea militară împotriva împăratului de atunci, ea fondând, după ce a ajuns la putere, Dinastia Tang.
În anul 656, Aişa, una din soţiile profetului Mahomed, conduce una din armatele implicate în Bătălia Cămilei împotriva Califatului Rashidun dar este înfrântă. Aişa este una din imaginile simbol ale feminismului musulman.

În secolul al VIII-lea, apar în scenă faimoasele, de o vreme, luptătoare vikinge. Saga-urile (po­veşti epice scandinave)  Lagertha participă alături de „colegii” ei bărbaţi la raiduri şi lupte, iar Veborg participă la Bătălia de la Bravellir. Tot pe atunci, regina Aethelburg de Wessex distruge, în fruntea unei armate, oraşul Taunton. În anul 730, Parsbit, o nobilă  kazară, co­mandă o armată în luptă împotriva armenilor.

Lângă noi, în Bulgaria, hanul Krum mobilizează, după o înfrân­gere, femeile bulgare, cu care ia parte la bătălia de la Pliska.

Femeile pe câmpurile de luptă din Europa

Între  912 şi 922, oştile reginei Aethelflaed de Mercia îi înfrânge pe danezi şi pe velşi. O femeie vikingă, Freydis Eiriksdottir („fiica lui Eric) ajunge în „Vinland” pe coastele Americii de Nord şi îi alungă, cu o spadă în mână, pe nativii indieni care au atacat colonia. Adela de Hamaland, tot în acea perioadă, apără cetatea Uplade din actuala Olanda, în absenţa soţului ei, trimiţând la metereze mai multe femei îmbrăcate în soldaţi.

 La fel, cea de-a doua soţie a ducelui de Apulia, Robert Guiscard, Sikelgaita de Salerno, între 1058 şi 1086 este alături de soţul ei pe câmpul de bătălie, luptând, cot la cot cu el, călare pe cal şi îmbrăcată în armură. Tot în Italia, Matilda de Toscana conduce personal o ar­ma­tă spre Roma, într-o încercare în forţă de a-l sprijini pe Papa Victor, dar contraatacul forţelor im­periale o determină să se retragă.
Avem şi femei-cruciaţi, pe Florine of Burgundia, care a căzut în luptă în timpul unui atac arab în Anatolia şi pe Ida de Formbach-Ratelnberg, care conduce propria sa armată în Cruciada de la 1101. În anul 1145, Eleanor de Aquitania este alături de soţul ei în Cruciada a II-a. La fel, „Doamna de Askanas” conduce un raid împotriva piraţilor baltici care i-au ucis soţul, nobilul suedez Jon Jarl, pe care i-a învins.
În 1179 şi 1184 Elizabeta de Un­gara, ducesă de Boemia, apără de două ori Praga împotriva cumna­tului său Sobeslav al II-lea.
În Palestina, Sibylla, Regina Ie­rusalimului, apără, tot în acea pe­rioadă, oraşul asediat de Saladdin.

Secolul al XIII-lea. Epopea continuă

În franţa, în 1264, Eleanor de Castilia este alături de soţul său, în Cruciadă, şi îi salvează viaţa sugându-i sângele dintr-o rană otrăvită. La 1326, Isabella de Franţa invadează Anglia, alungându-l de pe tron pe Edward al II-lea de England, punându-şi propriul fiu, pe Edward al III-lea, ea şi soţul său cănducând ţara ca regenţi. În 1387, regina Jadwiga a Poloniei orga­nizează şi conduce două campanii militare.
La 1428 avem şi prima men­ţionare a unei femei-comandant de navă. Cecília Rozgonyi comandă propria sa corabie, în luptă împo­triva Imperiului Otoman, pe Du­năre, la Cetatea Golubac. Tot a­tunci, regina Danemarcei, Philippa de Anglia, organizează eroic apă­rarea oraşului Copenhaga împo­triva Ligii Hanseatice.

Încheiem aici povestea „cu cea mai cunoscută personalitate militară feminină a Evului Mediu. Sfânta Ioana d'Arc, Fecioara din Orleans. S-a născut în ianuarie 1412, la Domremy, în Burgundia, cea care a reuşit, după mai multe victorii asupra armatelor britanice şi burgunde, să refacă Regatul Franţei iar regele Charles al VII-lea să fie încoronat la Reims.
Ioana doreşte continuarea luptei de eliberare a Franţei de sub en­glezi, dar regele Franţei semnează un acord de încetare a ostilităţilor cu trupele anglo-burgunde. Ioana d'Arc cade victimă unui odios proces de vânzare către englezi care o acuză, cu complicitatea Universităţii din Paris, de erezie şi este arsă pe rug, strigând numele lui Iisus Hristos.
În 1456 Ioana d'Arc este reabi­litată parţial, şi este canonizată abia în anul 1921.

surse foto: Wikipedia/Wikimedia