Cercetătorul Cosmin Cruciat ne-a transmis un articol sinteză a expunerii prezentate vineri, 12 aprilie, la Centrul Cultural Tribuna. Reproducem studiul personal, pentru a fi cunoscut de toți cititorii pasionați de istorie: 

«Acum, la ceas aniversar (140 de ani de la nașterea „Tribunei” sibiene), mi-am asumat dificila sarcină de a scrie despre un martir. Nu este vorba de un martir oarecare, ci de unul la singular, de unul cu „M” mare, de martirul „Tribunei”. Numele lui este Andrei Balteș. Vă veți întreba, pe bună dreptate, ce martir este acela despre care nu a auzit nimeni? Ei bine, vedeți dumneavoastră, în lumea aceasta, de la începuturile ei, au trăit și încă mai trăiesc milioane și milioane de necunoscuți, care și-au îndeplinit odinioară și își îndeplinesc și acum, când scriu aceste rânduri, datoria de om, după care dispar în neant. Ei sunt sarea pământului, ei sunt cei care, cu o mână nevăzută, țin dreaptă cumpăna istoriei. Ei fac ca lumea să nu se destrame, să nu cadă în pierzanie. Fiecare dintre noi cunoaște astfel de oameni. Îi știți numai dumneavoastră, îi știu numai eu, îi știu numai o mână de oameni, iar după ce mor ei și murim și noi, nu-i mai știe nimeni. Istoria nu-i mai consemnează. Cu toate acestea, ei rămân ascunși acolo, în lumina cea nevăzută, de unde ne zâmbesc mereu. Un astfel de om a fost Andrei Balteș.

Despre viața lui Andrei Balteș cunoaștem foarte puține lucruri. Știm că s-a născut la Ocna Sibiului, în anul 1859, într-o familie de țărani săraci, cu mulți copii. Pe tată îl chema Dumitru Balteș, pe mamă Maria Luca. La moartea lui Andrei, încă mai trăiau doi frați (George și Dumitru) și trei surori (Maria, Ana și Safta) dar, cunoscând mortalitatea infantilă extrem de ridicată în acele vremuri, este foarte probabil ca familia să mai fi avut și alți copii, care nu au ajuns la vârsta maturității. Mai știm că tatăl a murit destul de devreme. Cam atât, din primii 25 de ani de viață ai lui Andrei Balteș. Acest destin clandestin s-a schimbat într-un mod decisiv și definitiv în anul 1884, odată cu înființarea „Tribunei” sibiene. Dintre toți tribuniștii, el a fost singurul care a fost alături de „Tribuna” de la început, din anul 1884, până la sfârșit, în anul 1903 și singurul care și-a sacrificat viața, la propriu, pentru ziarul întemeiat de Ioan Slavici. 

Pentru a înțelege cum se cuvine drama acestui necunoscut remarcabil, este nevoie să punem lucrurile în context.

După cum bine știți, „Tribuna” s-a născut dintr-o necesitate națională, în condițiile politicilor tot mai agresive de maghiarizare a românilor din Transilvania. Pentru a face lupta națională eficientă, Slavici a adunat în jurul lui oamenii cu calitățile cele mai potrivite. A avut nevoie, în primul rând, de români patrioți și cu putere financiară, care să susțină ziarul. În al doilea rând, a avut nevoie de oameni curajoși și talentați care să scrie și să tipărească, dar care în același timp să fie cât mai puțin vulnerabili: să nu aibă credite la bănci, să nu fie căsătoriți, să nu aibă copii. Andrei Balteș s-a încadrat perfect în această a doua categorie.

Determinarea cu care „Tribuna” sibiană a apărat cauza națională românească a luat prin surprindere statul maghiar. Exista, desigur, o lege a presei, care conținea o serie de restricții, dar acestea nu erau suficiente pentru a împiedica manifestările naționale. Tribuniștii cunoșteau prea bine această realitate și au profitat din plin de ea. Articolele nu erau semnate, deci autorii erau mai greu de depistat, iar amenzile, la început suportabile, au fost asumate fără dificultăți de proprietari. Bineînțeles că nici maghiarii nu au stat cu mâinile în sân. Legislația presei a fost înăsprită mereu, sancțiunile au devenit din ce în ce mai mari și mai multe (amenzi penale, taxe judiciare, condamnări la închisoare, amenzi din cauțiunile ziarelor), abuzurile și încălcările de lege tot mai frecvente. Aceasta era, pe scurt, atmosfera epocii.

Andrei Balteș a fost angajat la „Tribuna” în anul 1884, pe funcția de culegător de litere (culegător-tipograf). Nu făcuse foarte multă școală, dar avea totuși o cultură de lăudat pentru un om crescut în atelier. În plus, era un om serios, modest, blând și cu foarte mult bun simț, așa că, de voie, de nevoie, a îndeplinit suplimentar și sarcinile de corector al articolelor care urmau să apară în ziar. 

Totul a mers bine timp de vreo șase ani de zile, mai exact până în toamna anului 1890, când Septimiu Albini, pe atunci redactor responsabil al „Tribunei”, a fost arestat. Din acel moment, omul de sacrificiu a devenit Andrei Balteș.

Ce se întâmplase, de fapt? Încă din primii ani de activitate ai „Tribunei”, autoritățile i-au intentat procese de presă pentru articolele care nu le conveneau, pe care le considerau calomnioase la adresa conducătorilor și agitatoare împotriva statului maghiar. Conform legii de atunci, cauzele se judecau la Curtea de jurați din Sibiu. În primele procese de presă, jurații sibieni au dat sentințe de achitare sau amenzi modice. Nemulțumiți de sancțiunile prea blânde, maghiarii au transferat Curtea de jurați pe terenul lor, la Cluj. Din acel moment, condamnările la închisoare și amenzile usturătoare au început să curgă cu nemiluita. Victima principală a fost Andrei Balteș, în noua sa calitate de redactor responsabil. Ce presupunea funcția de redactor responsabil? Atunci când era incriminat un articol nesemnat și neasumat de nimeni, cel care era trimis în mod automat în judecată era redactorul responsabil, adică cel care era răspunzător pentru tot ce apărea în ziar. Pentru a evita închiderea celor mai buni oameni ai lor, românii au recurs la un truc în această privință: numeau în această funcție oameni săraci și fără pregătire care, în schimbul unei sume de bani, își asumau să stea la închisoare în locul celor care scriau articolele (tarifele se negociau dinainte, pe zile, luni și ani de închisoare). Exista și un termen, preluat din limba germană, cu care erau numiți în epocă acești oameni: „ștroman”, care însemna „om de paie”.

Andrei Balteș nu a fost însă un astfel de „ștroman”, pentru că el și-a asumat funcția de redactor responsabil de bună voie, fără a cere nici un ban în plus (în afara salariului pentru munca sa de tipograf), chiar dacă știa că, mai devreme sau mai târziu, va fii închis pentru asta. A considerat-o, chiar el spunea asta, o „datorie sfântă națională”. Era mândru că se poate sacrifica pentru neamul său. A făcut-o cu intima convingere, că face un bine neamului său, că prin sacrificiul său ține la adăpost condeiele redactorilor, indispensabile pentru susținerea luptei ziaristice, căci în mâinile lor se concentra atunci întreaga viață politică a românilor ardeleni.Își spunea cu mândrie, că este „responsabil pentru domnii mai cu condeiu”. Nu s-a lăsat nici intimidat, nici ademenit de anchetatori, nu a turnat pe nimeni, nu s-a plâns niciodată. Nu l-au supărat nici nepăsarea și ingratitudinea românilor, nici batjocura adversarilor maghiari.

A avut și mult ghinion, pentru că procesele s-au înmulțit exponențial în acele vremuri, lucru pe care era greu să-l anticipeze. Trei au fost evenimentele principale care au declanșat răfuielile naționale: Memorandul (1892-1895), Sărbătorile „Mileniului” unguresc (1896) și „Colecta” pentru ridicarea unui monument lui Avram Iancu (1894-1901).

Pare greu de înțeles pentru noi, astăzi, cum un om care timp de 20 de ani nu a scris nimic la „Tribuna”, a făcut închisoare pentru zeci de articole apărute în acest ziar. Nu doar că a făcut închisoare pentru articole nesemnate și neasumate de nimeni, dar a fost închis și atunci când autorii articolelor erau cunoscuți și chiar pentru articole scrise în perioada când nici nu fusese redactor responsabil, pentru simplu motiv că pentru ceilalți faptele erau prescrise sau unii dintre ei muriseră între timp, iar cineva trebuia cu orice preț să răspundă. 

Zece ani de zile, între 1893 și 1903, Andrei Balteș i-a petrecut aproape în întregime în închisoare. Pe deasupra, a mai trebuit să plătească și amenzi usturătoare. Când nu era închis, era pe drumuri, la procese. Au fost cu zecile. De multe ori, era adus în sala de judecată direct în închisoare, unde ispășea alte pedepse, iar după audieri era aruncat înapoi în temniță. A făcut închisoare de stat (politică) la Seghedin, închisoare ordinară la Cluj, arest la Sibiu, în condiții mizere. Să nu uităm că, pe vremea aceea, în închisoare trebuia să te întreții singur. „Tribuna” i-a trimis, câtă vreme a putut, salariul său de culegător de litere, i-a plătit drumurile și avocații, a achitat amenzile și cheltuielile de judecată dar, la un moment dat, când banii s-au terminat, prin 1902, Balteș a trebuit să trăiască din mila publică.

Când „Tribuna” și-a închis oficial porțile, în 29 aprilie 1903, el era tot în închisoare. A fost eliberat  abia în toamna anului 1903. Întors la Sibiu, nu a mai găsit, practic, nimic: ziarul fusese închis, locul de muncă pierdut, nu mai avea nici un ban, nu avea unde să locuiască și, pe deasupra, după atâția ani trăiți în umezeala închisorilor, era și bolnav de tuberculoză. Prietenii dispăruseră și ei. Un singur om a sărit să îl ajute, un alt necunoscut al istoriei pe nume Ioan Sandi, care l-a găzduit în casa lui. „Rușinat până la disperațiune” și dezgustat de ingratitudinea celor pentru care se jertfise, a scris vechilor săi prieteni Valeriu Braniște și Ioan Russu-Șirianu, plecați de multă vreme din Sibiu, rugându-i să-l ajute cu ceva bani pentru a-și putea cumpăra haine mai groase, cu care să poată ieși din iarnă. Era încrezător că, odată trecut frigul, își va trata boala și se va apuca din nou de muncă. Prietenii au dat imediat de știre despre soarta tristă a lui Andrei. Abia au reușit să strângă 100 de coroane. Când banii au ajuns la Sibiu, au aflat că Andrei Balteș murise deja. De fapt, el murise odată cu „Tribuna”.

S-a stins într-o duminică, la ora 1 noaptea, în 10 ianuarie 1904, la vârsta de doar 44 de ani, în casa prietenului său, Ioan Sandi. Nu trecuse iarna, așa cum sperase. Familia din Ocna Sibiului nu a avut nici măcar bani pentru asigurarea serviciilor creștinești. A fost înmormântat într-o zi de marți, în 12 ianuarie 1904, în cimitirul ortodox din „suburbiul de jos” (Poarta turnului), pe banii „Reuniunii române de înmormântare din Sibiu”, al cărei membru era. Mormântul lui Andrei Balteș a dispărut demult, odată cu întreg cimitirul de la Poarta turnului. După moartea sa, o mână de inimoși, cei mai mulți colegi de breaslă, culegători de litere în Tipografia arhidiecezană, au contribuit, în semn de pomenire, cu sume modeste, la „Fondul văduvelor și orfanilor” al „Reuniunii sodalilor români din Sibiu”.

Aceasta a fost soarta tristă a martirului „Tribunei”. Eu vă sunt recunoscător că mi-ați oferit ocazia să vă spun povestea lui. Și ce frumos ar fi, ca la sfârșitul veacurilor, cineva să citească în „Cartea vieții” numele tuturor celor fără nume, numele tuturor acelor anonimi benefici care au purtat și încă mai poartă pe umerii lor, cu smerenie, binele lumii. Sibiu, 12 aprilie 2024. Cosmin-Crăciun Cruciat». 

Mulțumim public cercetătorului Cosmin Cruciat, amintind că lucrările „Din Memoriile unui gazetar bătrân (2022). Vocația noastră de măscărici și cabotini” - autor N.I.Dobra, „Românii din Țara Făgărașului participanți la Primul Război Mondial” - autori: prof. univ. dr. Vasile Tabără și dr. Radu Tabără și „Pe urmele inginerului rășinărean Stan Vidrighin” - autor Cosmin Cruciat, se pot achiziționa de la sediul cotidianului Tribuna, str. Coșbuc nr. 38 - Mica Publicitate. Vă informăm că lucrarea monumentală - „Românii din Țara Făgărașului participanți la Primul Război Mondial” a prof. univ. dr. Vasile Tabără și dr. Radu Tabără -  se va prezenta și în Făgăraș, marți 16 aprilie a.c., ora 11,00, la Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, găzduit de Cetatea Făgărașului. 

Marius HALMAGHI