În broşura „TRIBUNA şi TRIBUNIŞTII” s-a prezentat albumul de mulţumire, lucrarea con­ţinând 15 pagini de liste cu semnatari, cu­prinzând peste 450 de moţi care au subscris la mesajul adresat fondatorului cotidianului Tribuna, scriitorul Ioan Slavici. În rândul acestora găsim proprietari de mine, mulţi mineri simpli şi băieşi, morari, curelari, croitori, măsari, bărdaşi, lemnari, cismani, păpucari, pielari, metalurgi, comercianţi, avocaţi, economi, mă­celari, fauri, juraţi comu­nali şi chiar preoţi parohi, primari comunali şi învă­ţători. În rândul acestora, o parte dintre ei şi-au inserat originea, profe­siunea şi gradul de rudenie cu personalităţi cunoscute ale sec. al XVIII-lea şi XIX-lea. Aici, îi regăsim pe Nicolae Adamovici, preot gr.or. în Bucium - Poeni şi soţia sa Eva Adamovici, Ioan Todescu „paroch rom. gr. orient. în Bucium-Cerbu, proprietar şi director de mine, asesor al scaunului protopresbiterial şi depu­tat al sinodului proto-presbiterial, membru pe vieaţă al Asociaţiunii transilvane pentru cultura şi literatura poporului român”; Iosif Câmpeanu, cantor şi proprietar de mine, Alexandru Ciura, paroch în Abrud, Romulus Gritta, director şi posesor de mine în Roşia Mon­tană, Aureliu St. Şuluţiu, funcţionar de bancă, Basiliu Ciobanu, director şi posesor de mine în Cetatea Romanilor; Iacob Străjanu, pictor şi desem­nator, amploiat poştal şi telegr. în pensiune, Gheorghe St. Şuluţiu, pielar şi proprietar, Petru Nicola „preot român în Vidra de Jos, din familia lui Horia”; Iuliu Pitit, învăţător român şi casier la banca Munteana din Ofenbaia; Vasilie Chirtop, fost magistru poştal şi telegrafist rom. ung. proprietar în Câm­peni; Iuliu Poruţiu, paroch gr.cat. român, membru ordinar al Asociaţiunii transilvane pentru lit. şi cult. Poporului; Nicolae Coroiu Ponoreanu, preot român gr.cat. în Ponorei; Basiliu Leah, fost dubaş în anii 1848-49; Michail Gomboş, proprietar şi membru pe vieaţă al Asociaţiunii transilvane; Iosef Gomboş, cleric ab­solut, proprietar, delegat la conferenţa naţională, membu ord. al Asocia­ţiunii transilvane; Con­stantin Cotişel, preot român gr.or. în Certege; Gabriel Bedu, fost gardist; Alexandru Daraban, jude reg. în pens. şi membru ord. al Asociaţiunii transil­vane pentru cultura pop. român; Nicolae Corcheş Moţul, învăţător român gr.or. şi proprietar în Câmpeni; Demetru Goia, preot greco ort. În Soho­dol; Ioan Danciu, proto-presbiter, director exe­cutiv al băncei naţ.rom. Munteana; Avraam Cio­ranu, paroch român gr.or. în Lupşa, Nicolae Dion­ca, fecior de căpitan din 1848, ferar în satul lui Cloşca şi Crişanu; An­toniu Bistrai, nobil din Bistra; Augustin Meteşiu, paroch gr.cat. în Cărpiniş; Elisaveta Coroiu, născ. Pripon, nepoata fabrican­tului tunurilor de lemn de la 1848; Simion Pripon din Cărpiniş; Pompiliu Pitic, maestru pieptar; Ioan Oprişa, maestru bărdaş, Aurel Bran, preot gr.or. în Cioara-de-sus; Vespasian Oniţiu, co­merciant, Gherasim La­zăr, primar în comuna Cioara; Petru Guşa, notar cercual în Lupşa; Avram Popa, primar în Hăţegani; Ioan Gherman, învăţător şi catechet în Brad, mem­bru al Asociaţiunii tran­silvane; Sofia Gherman, proprietară şi învăţăto­reasă şi fii: Horaţiu Cato Gherman, student, Dante Gherman şi Joe Gher­man; Vasile Damian, proto-presbiter; Iuliu Enea Cosma, preot român gr.or., director de mine, membru în con­grega­ţiunea comitatensă; Ni­colae Păcurariu, pro­prietar în Seliştea Za­randului; Gavril G. Sime­drea, presbiter şi învăţător gr.or. în Zdrapţi, membru al Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura şi Cul­tura Poporului Român, născut în satul Blăjeni, con­sângean al martirului Micula Bibarţiu (1784); Nicolae Necşa, învăţător; Nicolae Pop, preot gr.or. şi membru ord, al Aso­ciaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura po­porului român; Gheorghe Anca, paroch gr.or. în Soharu; Gheorghe Bursu, primar comunal; Petru Popovici, paroch şi ad­ministrator protopopesc; Pripon Gheorghe, Nicolae Pripon, Ioan Pripon, Gheorghe Pripon, (nepoţi ai lui Simion Pripon, fabricant de tunuri de lemn la 1848 în Cărpiniş; Dănilă Găldău, Teodor Găldău şi Petru Găldău proprietari în Cărpiniş, din neamul lui Cloşca (în popor numele colectiv al acestora este Cloşeşti; casa lui Cloşca au erezit´o şi au împărţit materialul din ea Dănilă Găldău şi Petru Găldău); dr. Vasile Fodor, advocat. Prin trecerea în revistă - de mai sus - a semna­tarilor mesajului, se poate observa susţinerea de care se bucura scriitorul Ioan Slavici şi cotidianul Tribuna în „Ţara Mo­-ţilor”, dar şi mândria acestora în a-şi afirma identitatea familiei (inclusiv meseria), o parte din aceştia asumându-şi şi relaţia de rudenia cu martirii moţilor, condu­cătorii celei mai impor­tante revolte a ţărănimii iobage din Transilvania (din 1784). Reproducem în continuare din lucrare: 

«E o melodie sacră, dulce şi armonioasă în concertul prosaic al vieţii, când mai mulţi inşi pot să se grupeze şi să lucre împreună, ani de-arîndul, pentru realisarea unui ideal, şi armonia, concordia, dragostea frăţească dintre ei să nu fie conturbată nici pentru un moment. Idealurile nobilitează sentimentele, reduc egoismul între marginile prescrise de judecata rece, fac ca inimi multe să bată la un fel, capete multe la un fel să judece. Aci e secretul sunetelor armonioase în vieaţă, sunete ce atât de cu drag le ascultă omul, chiar şi când ne vin ca un ecou din depărtare. Solidaritatea basată pe principii nealienabile face minuni, iar unirea făcută mai mult pentru ochii lumii şi cu reserve e stavila de frunte pentru ori-ce triumf, ea însem­nează stagnare. Apos­tolii nu de aceea au învins lumea veche, pentru că au fost mulţi - ci pentru-că ei au avut zel şi inimă, s´au iden­tificat cu causa ce o represintau: la ei totul era esenţă. Esenţă să fie şi la noi! Dr. Ale­xandru St. Şuluţiu, medic cercual. Gr. Sima al lui Ioan.

Am reprodus adresa aceasta până în cele mai mici amănunte ale ei, pentru-ca ori-şi-cine să se încredinţeze că nu era în ea nici o notă discor­dantă, nimic primejdios, nimic ce-ar fi putut com­promite pe cine-va în lumea aceasta. În urma unui act de violenţă să­vîrşit de autorităţile pu­blice maghiare, atenţiu­nea generală se îndrep­tase asupra Moţilor, despre care mulţi vorbiau fără ca să-i cunoască. Eu, care-i cunosc, m´am simţit dator să spun adevărul asupra lor, pentru-ca atât bine voi­torii, cât şi reu-voitorii să ştie ce sunt şi cum gândesc ei. Am avut singura mulţumire, la care rîvneşte sincerul scrutător de adevăr: Moţii s´au ridicat cu toţii, pentru-ca într´un glas să mărtu­risească că bine am exprimat simţămintele şi cugetările lor.

Ce urma de aici? Urma ca toţi cei ce vor
să-i cunoască pe Moţi să cetească articolul publicat de mine asupra lor; urma ca oamenii serioşi să ţină seama de cele zise de mine despre felul de a simţi şi de a vedea al fraţilor mei: manifes­taţiunea Moţilor era numai o dovadă că sunt şi eu unul dintre oamenii, care în vieaţa publică nu caută decât mulţumirea de a le fi spus altora adevăruri, pe care ei înşişi nu pot să le cunoască, şi de a fi contribuit prin aceasta la împuţinarea greşalelor făcute din lipsă de cunoscinţă de causă. Numai aşa putea să vadă şi şeful partidului naţional lucrurile.

El trebuia să se bucure de „armonia, concordia şi dragostea frăţească” ce s´au produs între Moţi. Da! Erau însă două guverne, nu unul, ci două de odată, cărora nu le venia la socoteală ca adevărul să iasă la iveală, nu, mai ales, ca eu să fiu socotit dreptul unul dintre cei autorisaţi a-l spune. După-ce a făcut dar plimbarea sa pe la Bucureşti, d-l dr. Ioan Raţiu era foarte strîmtorat de cele ce se pregătiau în Munţii Apuseni. Ce trebuia să fac eu?

În timpul petrecerii mele în temniţă am primit sute de depeşi de felicitare, în ziua în care s´a născut una din fiicele mele. ştiind că d-l Dr. Alexandru Mocsony s´ar simţi jignit, dacă aceste depeşi ar fi date publicităţii, le-am strîns frumuşel şi le-am pus în saltarul mesei, ca să le arăt odată fiicei mele şi să i le dau, drept dova­dă că în ceas bun şi nu din răi părinţi e năs­cută. Tot ast fel acum, ca să nu-i fac greutăţi mult strîmtoratului şef al partidului naţional, am rugat pe Moţi să-mi trimită adresa pe poştă şi să nu mai vorbiască nimic despre ea, căci n´o s´o arăt nici eu nimănui, câtă vreme şeful lor nu mă va autorisa s´o fac aceasta. Atât de departe am mers cu supunerea, încât nici nu le-am mulţumit sub­scriitorilor adresei. Acum am publicat´o ca act justificativ şi mă voi duce în Munţii Apuseni, ca să le mulţumesc Moţilor, vorbind rost la rost cu dînşii.

Şi dacă aşa am făcut eu, care nici nu sunt nici nu voiesc să fiu consi­derat membru al parti­dului naţional presidat de d-l Dr. Ioan Raţiu, cu atât mai supuşi au fost aceia dintre amicii mei, care stăteau sub „comanda” d-lui Dr. Ioan Raţiu.

D-l Eugen Brote nici-odată n´a stăruit ca articolele trimise de d-sa pentru „Tribuna” să fie publicate şi fără de voia d-lui Dr. I. Raţiu, nici odată nu s´a supărat pentru-că ele n´au fost publicate, nici odată nu i-a zis d-lui Dr. Ioan Raţiu: Amicii mei sunt şi ai tăi, se cuvine deci ca nici tu să nu te însoţeşti cu cei ce mie îmi sunt duşmani!

În timpul grelelor zile de la Cluj, ci mai de aproape prieteni, chiar rudele d-lui Eugen Brote erau ală­turea cu d-l Dr. Ioan Raţiu, şi nimeni nu s´a supărat, nici o imputare nu s´a făcut. Datori eram să ne dăm silinţa de a le afla toate, şi le şi ştiam toate, dar parola era: trebue să facem voile bătrânului şi să ne dăm silinţa de a-l dumeri şi de a-l feri de cursele ce i se pun. După-ce d-l Dr. Ioan Raţiu s´a întors din temniţă, d-l Eugen Brote i-a adresat dimpreună cu d-nii Aurel Popoviciu şi Septimiu Albini o lungă scrisoare, prin care îi comunică părerile lor despre acţiu­nea pentru viitor».

 

 

(va urma)