Artistul fotograf Fred Nuss, care a fost timp de peste șase decenii fotograf al cotidianului Tribuna, cel care a dăruit comunității mii de imagini de arhivă, s-a stins din viață în dimineața zilei de miercuri, la Sibiu.

Pentru generații de sibieni, numele lui Fred Nuss are o sonoritate aparte. A fost cel care, ani la rând, a privit și a surprins orașul în care a trăit și oamenii săi, iar imaginile realizate de el au fost admirate din paginile ziarelor sau de pe simezele sălilor de expoziție.

Fred Nuss a fost o prezență aparte în viața Sibiului, cunoscut pentru pasiunea cu care se străduia să surprindă fiecare parte a orașului și să ne-o dezvăluie într-un mod pe care privitorul simplu nu ar fi reușit să îl facă.

Iar pentru el fotografia a fost un mod de viață. „Este o îndeletnicire care pătrunde atât de adânc în tine. Când privesc spre ceva, deja mă duce gândul ce-ar fi dacă... Eu nu sunt un paparazzi, nu alerg după evenimente extraordinare. Dacă merg la plimbare pe o stradă din Sibiu și e o poartă de fier, iese un cap de floare, eu mă opresc și fac poze. Eu, și astăzi, dacă iau un obiectiv care mi-e drag și îl pun la aparatul de fotografiat, parcă țin o bucată din nu știu ce astru în mână. Și astăzi! Nu doar atunci, ci și acum... Și am 85 de ani! La vârsta aceasta să ai asemenea emoții și asemenea bucurii... sunt recunoscător pentru asta!”, spunea Fred Nuss în urmă cu doi ani.

A început cu  filmele clasice alb-negru, apoi cu cele color, pentru ca în final să ajungă la varianta imaginilor electronice.

„Cetăţean de onoare”  al Sibiului din anul 2018, a primit în 2020 decorația Ordinul „Meritul Cultural” în grad de „Cavaler”, categoria F - Promovarea culturii, oferită de președintele României, Klaus Iohannis.

Fred Nuss va fi înmormântat în comuna Cârța. (vom publica ulterior data exactă)

Cine a fost Frideric Günther Nuss

Fred Nuss s-a născut la Sibiu în anul 1934 și nu a părăsit niciodată Sibiul ca să locuiască altundeva. Tot la Sibiu a și studiat. Acesta a făcut mai întâi ucenicia în meseria de electrician, s-a inițiat în strungăria de fier, mecanică fină și sudură electrică miniaturală. Ambiția sa, dorința de a învăța și spiritul său de autodidact l-au făcut să se specializeze în fotografie. Bacalaureatul l-a susținut la Liceul Gheorghe Lazăr. Apoi s-a căsătorit în 1966 cu Ecaterina, o persoană despre care Fred Nuss spunea că este un partener valoros, cu care se consultă și personal și profesional, apreciind ochiul format și sensibil al soției sale.

Principala sa calitate, după cum el însuși declara, era faptul că era autodidact. Condus de ambiție, curiozitate și pasiune, Fred Nuss s-a instruit singur, cumpărând cărți și reviste de specialitate pe care le considera “singura posibilitate de a-ți umple cutia craniană”.

A colaborat cu Tribuna pentru a prezenta orașul în fotografii. A desfășurat o activitate de aproape 60 de ani la cotidianul sibian, realizând numeroase fotografii de presă. Articolele Tribunei au fost însoțite de imaginile suprinse de fotograf: de la peisaje și detalii arhitecturale ale clădirilor orașului, până la investiții, fotografii cu personalitățile orașului, de la concerte și evenimente culturale până la vizite oficiale primite de Sibiu. Semnătura lui Fred Nuss a ajuns o marcă a calității fotografice, a sensibilității, a atenției la detaliu și a unei perspective inconfundbile.

Legat de activitatea sa la Tribuna, în ultimii ani, Fred Nuss a avut rezervată periodic o pagină de ziar cu instantanee din oraș, o adevărată cronică a vieții cotidiene din Sibiu însoțită de comentarii și uneori de umor. S-au strâns peste 350 de pagini de ziar din care artistul își propunea să scoată un nou album.
De asemenea, a colaborat cu ziarul Hermannstadter Zeitung încă de la începuturile sale. Ziarul sibian în limba germană Hermannstader Zeitung l-a avut alături pe Fred Nuss încă din 1968, când gazeta apărea sub denumirea Die Woche.

Fred Nuss a avut o activitate expozițională de excepție. Prin fotografiile sale, Fred Nuss a fost de mulți ani un ambasador al Sibiului. Sute, chiar mii de fotografii cu frumusețea orașului, a clădirilor sale, a oamenilor săi și a vieții sale dinamice au fost cuprinse în albume și în expoziții care au fost prezentate în țără și străinătate, contribuind la promovarea imaginii Sibiului și la creșterea vizibilității orașului.

Albumele lui Fred Nuss au călătorit spre multe țări fiind oferite ca adevărate cărți de vizită deminitarilor care au vizitat Sibiul. Fotograful Fred Nuss are deci o îndelungată experiență și activitate în domeniul fotografiei artistice. Datorită acestor a și obținut titlul de artist al Federației Internaționale a Artiștilor Fotografi.

In memoriam Fred Nuss

 

În anul 2022, Fred Nuss ne-a povestit, într-un INTERVIU, despre viața sa. Despre cum a ajuns la fotografie, ce înseamnă pentru el aparatul de fotografiat și cât de mult i-a marcat viața această pasiune.

Republicăm acest interviu în memoria lui Fred și pentru bucuria noastră de a-i reciti impresionanta poveste de viață.

Fotografia l-a atras încă de tânăr, iar primul „profesor” i-a fost tatăl și apoi femeia de serviciu de la întreprinderea în care lucra. Primele fotografii „oficiale” le-a ratat din cauza unui obiectiv montat invers, dar și-a spălat rușinea refăcându-le cu un talent care i-a uimit pe cei din jur. L-a cunoscut pe fotograful sibian Emil Fischer și pe ceilalți fotografi din trecutul Sibiului și își amintea cu drag ce însemna fotografia pe atunci: filme care trebuiau developate, plăci de sticlă, soluții revelatoare, încăperi de developat, rețete, într-un cuvânt adevărate laboratoare.

Și-a întreținut familia de la 14 ani, a fost nevoit să renunțe la școală ca să poată lucra. Dar cumva, viața l-a îndreptat spre ceea ce avea să fie marea sa pasiune: fotografia. O viață de om ca o poveste, chiar dacă nu întotdeauna veselă.

 

Școala și greutățile anilor ´40. „Am întreținut singur familia de la 14 ani jumate”

 

- Sunt ani mulți de atunci, era perioada din apropierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Cum au fost anii copilăriei dumneavoastră?

Fred Nuss: Am făcut școala primară fie pe Avram Iancu, fie pe Filarmonicii. Maică-mea a avut pretenția de la mine – era o femeie foarte logică – și îmi spunea: Copile, tu trăiești în România, tu trebuie să știi românește! Știam românește de la prieteni, de pe stradă, de la fotbal,

- Vorbeați germană în familie?

F.N.: Da, în familie vorbeam germană. Îți dai seama, să mă înscriu la Gheorghe Lazăr... Era atunci clasa a I-a, corespondenta clasei a V-a de acum. Și m-am înscris acolo. Dirigintele era un om extraordinar, Cristinoiu, de română. Și cum eu nu prea știam unele chestii de gramatică, într-o zi s-a înfuriat și a zis: Ascultă, până mâine îmi înveți pronumele posesiv! Să îl știi ca pe Tatăl nostru!. Am ajuns acasă înspăimântat, cine să mă ajute? M-am pus pe carte și am învățat. M-am sculat la 3 dimineața cu o lampă de petrol – atunci era scump curentul – și făceam economie... Până dimineața, cumva l-am dibuit. Și astăzi îl știu! (o spune râzând). Profesorul a fost uimit și mi-a spus: Măi copile, eu nu știu ce notă să îți dau că asta e de 10, dar aș da și ceva mai mult. Domnule profesor, i-am spus, mă mulțumesc cu 10. De atunci am prins o simpatie față de limba română și din note de 9 și 10 nu am ieșit de la el, tocmai pentru că mi-am dorit să învăț mai mult decât ceilalți. Istoria era grea pentru mine, era multă vorbărie, ce să compun eu fraze sofisticate... Aveam un caiet foarte mare și mi-am notat cuvânt cu cuvânt ce spunea doamna Mihailescu – și acolo am prins curaj. La geografie aveam un profesor care ne făcea excursii, un om de o bunătate deosebită, învățam de dragul lui. Am reușit să fac două clase, în 1945/1946 și 1946/1947, la Liceul „Gheorghe Lazăr”. Atunci am prins drag de limba română.

- Cum erau acele vremuri?

F.N.: Erau vremuri grele, nu aveai ce mânca. În anii 1946 și 1947 am luat doi băieți în gazdă. Cei doi tineri erau unul din Sadu și unul din Apoldu de Jos și o dată la două săptămâni veneau părinți lor aduceau două kile de lapte, un pic de brânză și trei ouă.

Știi cu ne-a salvat biata de maică-mea? Cu supă de mămăligă! Adică? Apă fiartă, luai făină cu o mână și cu cealaltă mână amestecai mereu, iar după ce se făcea o supă mai groasă, ca o cremă, trebuia să dea de trei ori în clocot. În paralel, într-o tigaie, luai pâine neagră – fiecare persoană avea dreptul la un sfert de pâine neagră. Și mă sculam la ora 3 dimineața, era cu cartelă, era raționalizat, și în Piața Aurarilor era singura brutărie care dădea pâine pe cartelă. Erau sute de oameni! Câteodată venea coada până sus, în Piața Mică. La 3 dimineața mă sculam și mă duceam cu trei bonuri: al surorii mele, al mamei și al meu, ca să obțin trei sfert de pâine de acolo. Și dimineața la 6 eram înapoi și din când în când la Cedonia era lapte. Mai stăteam și acolo până la 8 la coadă... Luai miezul de pâine, îl puneai în tigaie cu ulei – căci ulei era – și lăsai să se prăjească un pic. Puneai cu polonicul supa în farfurie și puneai peste pâinea prăjită. Și un păhărel mic de lapte. Aceasta era mâncarea noastră de bază! A venit la un moment dat medicul de familie la noi și a întrebat Doamnă, ce le dați de mâncare? Rușinată, mama a spus: Domnul doctor, nu am ce să le dau altceva! E supă de mămăligă. Zice: Doamna Nuss, nici nu știți ce bine faceți, este hrănitoare și face bine organismului și este sățioasă. Cu asta ne-am hrănit noi. În 47 a venit schimbarea și mama a zis hai și încearcă să te înscrii la Brukenthal la clasa de liceul a III-a. Am făcut încă o clasă de liceu. Ar fi trebuit să mai continui la Brukenthal, dar îmi mai trebuia un act pe care nu l-am avut. Tatăl meu era deportat în Rusia. Nu am putut să facem rost de acel act și am rămas pe dinafară. Mama a spus Ce să fac cu tine? Pe Avram Iancu era clasa a VII-a, care era echivalent cu al treilea an de liceu. Am făcut astfel anul încă o dată. Mama m-a întrebat din nou ce îmi doresc să fac. Taică-meu mă învățase chestii electronice, radiofonie și altele. I-am spus mamei că m-aș duce la o uzină. Era o școală practică, deveneai muncitor calificat în domeniul electricității și acest lucru mi-a surâs. Am pățit același lucru cu același act lipsă și am rămas în afară. Mama mea era la pământ. Bani nu aveam, mama nu a lucrat niciodată, taică-meu între timp a murit, aveam jumătate din pensia tatălui. Aproape că nu răzbeam, neamuri aveam puține, un bunic, care ne mai ajuta. Mama a vorbit cu un unchi, fratele tatălui, care era într-un birou la o fabrică din Sibiu și m-a luat calfă ca electrician.

 

Fotoreporter din noroc. „Domnule, să știi, eu nu plătesc aparatul ăsta! Tu l-ai desfăcut.”

 

- Câți ani aveați?

F.N.: 14 – 14 jumătate. De la 14 ani și jumătate eu am întreținut familia. Îți dai seama ce salariu puteam să am eu acolo... Și am făcut ucenicie în meseria de electrician. Acolo am stat trei ani: 49/50, 51 și 52. M-am temut că rămân fără școală și am vrut să mă înscriu la Liceu la seral, mi-am făcut acte, m-am înscris. Dar era sarcină de partid – fiecare întreprindere trebuia să aibă cor. Eu aveam o voce destul de bună, eram un băiat destul de chipeș cu părul brun (o spune râzând). Zic: Eu nu pot să particip la repetițiile la cor pentru că sunt la liceu. Dar șeful avea sarcină să facă corul și m-a amenințat că dacă nu mă duc, mă pune muncitor, la gherghef, în rând cu femeile. Atunci am zis: Ajunge! M-am înscris la o școală de calificare la Independența, la strungărie. Am terminat școala cu bine. Dar era o muncă grea, de noapte, nu era o muncă fină. Am hotărât că vreau să mă duc la strungăria grea. Acolo făceau inele pentru canale, erau mașini de 12 metri lungime. Aveam la serviciu o felie de pâine cu marmeladă la cutie și o sticluță cu ceai. Era mâncarea mea. Se uită cel care era la mașină în schimbul celălalt și spune: Bă, vrei tu să lucrezi aici, aici trebuie să ridici, să fugi, dacă tu mănânci numai pâinile alea două cu ceaiul, eu nu te văd bine.

Mi-a fost rușine să-i spune mamei. M-am dus la o cunoștință care a vorbit cu inginerul de la fabrică să mă angajeze în 1954 ca mecanic de precizie la mașini. Am stat 8 ani de zile acolo și am învățat mecanică de precizie, m-am specializat, făceam singur piese de mare precizie, pentru că unele nu se găseau.

Într-o bună zi, sosește un ins. Cu un aparat și un blitz. Bună ziua, eu sunt cutare de la ziarul Flacăra Sibiului. Era în 1962. Venise să facă un reportaj în fabrică și să facă și poze. Avea un aparat Zorki, așa un aparat murdar nu am văzut în viața mea! I-am spus: Lasă-mă pe mine să fac pozele. Iau aparatul și îl desfac, dar omul se sperie:  Domnule, să știi, eu nu plătesc aparatul ăsta! Tu l-ai desfăcut. L-am curățat, am făcut eu pozele, domnul și-a notat ce a avut și a plecat. După o oră, ori două, telefon de la directorul meu din fabrică, cu care eu mă aveam foarte bine. Măi Nuss, zice, ce-ai făcut? Am primit un telefon de la Primărie, de la primul secretar, de la Cristea, să te duci oblu acolo. Ce-ai făcut? Spune-mi și mie, ca să pot să te salvez. Nu am făcut nimic! Mă îmbrac să mă duc.

- Ați fost îngrijorat?

F.N.: Cum să nu! Eu nu știam ce se întâmplase. Am ajuns. Să trăiți! Mă știa, pentru că aveam laboratorul în sediul actualei Primării. Ce am făcut? Întreb. Zice: Măi, de mâine, ești fotoreporterul ziarului Flacăra Sibiului. Spun: Mă bucur!.

- V-ați bucurat?

F.N.: Sigur că da, eu mi-am dorit mult să mă fac fotoreporter. Te duci la redactorul șef, la Dănilă și spui ce ai nevoie! A doua zi, foarte bine că ai venit, zice, În sediul Primăriei, la etajul 2 era o toaletă, de un metru pe doi, cu o lampă, o chiuvetă, un aparat de mărit rusesc prăpădit, erau mormane de mizerie de porumbei. Cu chiu am realizat pozele, i le-am dus și am zis: Te anunț că de mâine încep munca de fotoreporter, eu în condițiile astea eu nu lucrez. El zice: Da, dar uite ce poze ai scos. Adevărat, însă ca să lucrez acolo serii de poze era imposibil. Spune: Nu-ți face griji, primești un laborator frumos, luminat, cu tot ce trebuie. M-a dus jos, într-o cameră goală și mi-a spus că acolo va fi laboratorul meu și trebuie să îmi desenez singur instalația. Am lucrat luni de zile până am făcut schițele, exact cum trebuia într-un laborator foto, cu lădițe în care nu intra lumina, cu instalație de apă, cu tot ce trebuie. Zic: Acum îmi trebuie aparatură! Cu cea aveam eu nu se puteau face poze pentru publicație. Scrie ce ai nevoie, mi-a spus redactorul șef. I-am scris, iar într-o săptămână am avut tot ce am cerut.

Apoi a început plăcerea... Mai târziu am avut și un alt coleg Horst Buchfelner și amândoi am perfecționat acest laborator în așa fel încât au venit oameni da la alte ziare, de la Agerpres când ajungeau în Sibiu, Octavian Ursulescu și alții. Developau la mine filmele lor, le trebuiau repede, le trimiteau la București cu avionul, pe atunci nu era internet... Erau impresionați de laboratorul meu, așa ceva nu mai văzuseră. Trăgeai de ladă, unde era hârtia fotografică, se stingeau lămpile de sus și se aprindea lumina de lucru. Totul era gândit special, o firmă din Târgu Mureș mi le-a executat. Am devenit cunoscut în Sibiu, că am cel mai bun laborator. Gundisch, care era la Muzeul Brukenthal, avea și el un laborator mai bun decât al altora, că trebuia să facă reproduceri de la tablouri. Era al doilea laborator bun. Într-un an vine la mine și spune: Ai auzit noutatea? Toți fotografii trebuie să aibă carnet de maistru. Eu sunt la ziar, spun, tu ești la Brukenthal. Ba nu, și noi trebuie să avem, că altfel ne dă afară. Trebuie să dăm examen. Într-o săptămână am avut carnetul de maistru fotograf.

În 68 s-a mutat ziarul de acolo și a devenit ziarul Tribuna. A venit un secretar de redacție din București, un om mai în vârstă puțin care ne-a învățat ziaristică, cum să machetăm, cum pozăm și am trecut la formatul mare de ziar. Ce plăcere pentru noi să umplem așa un ziar de mare! După un timp ne-am mutat în clădirea Palatului de Justiție, apoi ne-am mutat în Primărie, la etajul I, unde aveam două camere spre Piața Mică. Apoi ne-am mutat pe strada Rațiu. Acolo ne-a prins Revoluția.

 

Primele fotografii. „O văd pe femeia aceasta că are în mână un cub negru și se plimbă și face țac, țac, țac”

 

- Haideți să ne întoarcem în timp și să ne povestiți cum v-ați împrietenit cu aparatul de fotografiat.

F.N.: În cei 8 ani de mecanică fină la fabrică. Era o femeie de servici, o săsoaică. La 1 Mai și la 23 august trebuia să demonstrăm și se aduna convoiul în fața fabricii ca să plece la demonstrație. Și o văd pe femeia aceasta că are în mână un cub negru și se plimbă și face țac, țac, țac. Ce faci, tu femeie, acolo? Pozez. Făcea poze să le dea la oameni. De unde ai învățat? Nu-i greu, spune. Sunt două butoane, pe unul trebuie să apeși și pe unul reglezi și gata. Iei filmul, în scoți din aparat și îl duci la prelucrat. M-a impresionat o simplă femeie de serviciu, cu cel mai simplu aparat – numit Box, îl duceai în excursie, puneai o hârtie este el, tăiai slănină, îl scuturai și apoi făceai poze.

- Existau fotografi pe atunci în Sibiu?

F.N.: În Sibiu existau trei feluri de fotografi, reprezentând toată mișcarea fotografică sibiană. Prima categorie erau cei care aveau o mică încăpere pe strada 9 Mai. Cu ce trăiau? Sâmbătă și duminică, soldații aveau liber, slujnicele aveau liber și veneau și ei, săracii, să își facă o poză să trimită la mama acasă, că majoritatea erau de la țară. Asta era o categorie de fotografi și aveau și chiar și pe stradă și făceau un fel de poză la minut. A doua categorie erau fotografii amatori. Oameni mai înstăriți, funcționari, profesori care făceau excursii, căci pe atunci se făceau foarte multe excursii, nu erau alte distracții. Își cumpărau aparate printr-o prăvălie numită „Resch” din Piața Mare.

- Erau scumpe?

F.N.: Categoria aceasta era accesibilă. Eu am urmărit toate felurile de aparate. În anii 50 s-a produs și în Germania câteva fabrici mai importante, Zeiss și Rolleiflex, erau fabrici existente din anii 30, era și vestita Leica, care era un aparat de lux, încă existent. Printre cei care și-au cumpărat s-a numărat și taică-meu, care și-a cumpărat un aparat Agfa, un aparat cu burduf, vechi, trebuia să te uiți prin el, făceai 8 poze pe un film lat, care avea o hârtie înfășurată ca să nu intre lumina.

După ce a murit taică-meu, aparatul a zăcut câțiva ani prin niște rufe într-un dulap, într-o cutie din piele. Într-o zi, animat de această femeie de serviciu, eu știam de aparatul acesta, dar uitasem de el, zic, hai să vedem dacă mai există aparatul acesta. Am luat aparatul și într-o bună zi m-am dus cu cineva într-o comună din apropiere unde era o festivitate, cred că una chiar de Paști. Atunci mai erau sași, eram în anii 50. Își îmbrăcau copiii în costume populare, s-au adunat după biserică, au ieșit vreo 20 de inși și cu preotul. Făceau o poză de amintire, spuneau ei. Și era un bărbat cu un aparat prăpădit, iar când m-a văzut preotul cu aparatul, zice: Nu ne faci dumneata niște poze, că văd că ai un aparat ca lumea. Eu când am auzit comanda, mi-au tremurat picioarele, dar m-am gândit că odată și odată tot trebuie să o fac. Și i-am aranjat, am făcut 8 poze, a doua zi m-am dus la acest Resch, care era în Piața Mare, lângă cafeneaua Haller. Îl cunoscuse pe taică-meu. Ce-i cu tine? Am un film și vreau niște trasuri și dacă sunt bune mai comandăm și altele. A doua zi m-am dus după poze. Când m-a văzut s-a uitat la mine și a început să râdă de parcă eram în pantaloni scurți. Ce s-a Întâmplat, domnu Resch? Păi, măi copile, ce ai fotografiat acolo? V-am spus ce am fotografiat, niște copii în costume... Totul ai făcut degeaba! Nu se poate recunoaște nimeni! Totul este în ceață! Totul este neclar, uite aici este filmul. Ajung acasă la maică-mea cu nasul în jos. Spun: Mamă, adu-ți aminte, a mai pus altcineva mâna pe aparatul ăsta după ce a murit tata? Da, aveam o rudă mai îndepărtată care a venit la mine și m-a întrebat dacă nu am aparatul că trebuie să facă poze la o nuntă și să îl împrumut pentru trei zile. Și i l-am dat, decât să stea acolo în dulap. Eu, neștiind, am făcut acele poze de nimic. Zice Resch, iei aparatul și te duci la un fel de optică și farmacie, a lui Löw. Domnu Löw, uite ce am pățit! No lasă-l aici că văd eu! Mă duc a doua zi. Măi, cine a avut aparatul ăsta în mână? Păi, zic, o venit un netot și... Zice:  Știi ce-a făcut, a scos lentila din față ca să o curețe și a băgat-o invers. Cu concavul la convex și convexul la concav. No, zice, acum poți să faci poze, l-am verificat. Ce să mă fac eu? Oamenii și preotul așteptau pozele!? A doua duminică m-am dus înapoi. Preotul bucuros: Ai adus pozele? Eu spun: Uite ce mi s-a întâmplat: jumătate din copii sunt cu ochii închiși și eu ca fotograf nu pot să dau din mână poze cu copii cu ochii închiși. Păi da, spune el, că era soare! Te rog să vorbești cu părinții, îmbrăcăm din nou copiii! Vai, spune părintele, era o muncă migăloasă să pregătești costumele, mai ales la fete. Bine, hai să încerc, spune el. Următoarea duminică m-am dus și am refăcut pozele. Îți dai seama ce emoții am avut eu să fac din nou pozele. M-am dus iar la Resch și i-am zis uite aici: Dacă îmi strici filmul ăsta eu sunt terminat! Am venit după trei ore și am avut niște poze de nimeni nu ar fi crezut că aparatul poate să scoată așa poze.

- Aparatul trebuia reglat?

F.N.: Da dar astea le-am învățat de la femeia de serviciu. Era un aparat simplu, dar dacă știai să pui timpul de expunere la a suta parte, știai că dacă este soare iei diafragma de 11, dacă e așa și așa de 8 și dacă e ca acum, fără soare și înnorat, iei 5,6. Asta e toată teoria. Părinții copiilor în costume populare au fost înnebuniți și mi-au cerut 30 sau 40 de bucăți, trebuia să repet fotografiile. Asta a fost inițiativa mea definitivă de a mă apuca de fotografie. Nu pentru bani – bineînțeles că am câștigat câțiva lei la fotografie și aveam nevoie de bani – dar era sentimentul că am fotografiat eu lucrurile alea, uite ce a ieșit, puteai să vezi sprâncenele, tot, tot! Așa un imbold mi-a dat încât m-am dus acasă, am golit un dulăpior de-al maică-mii, și mi-am construit din acel dulap o improvizație de laborator. Deschideam ușile, am pus o scândură între uși și lucram numai noaptea, că atunci era întuneric.

- Ce vârstă aveați pe atunci?

Aveam mai puțin de 20 de ani. Nu știam meserie și atunci, m-am dus pe centru, lângă restaurantul Bufnița unde era un anticariat și acolo am rugat să îmi pună deoparte tot ce aveau despre fotografie. Și acum am cărțile acelea, deși nu mai sunt folositoare, dar atunci am citit și iar am citit tot rețetarul Agfa, vestită firmă din Germania, cu 60 sau 70 de rețete diferite de revelatoare. Toate le-am încercat!

 

 

Amintiri despre Emil Fisher. „Cu părul alb, ca al meu, într-un halat alb, scrobit, cu 7 creioane la buzunarul de la piept”

 

- Care era cea de-a treia categorie de fotografi din Sibiu?

A treia categorie erau câțiva inși din orașul de sus, cu ateliere, studiouri. Un studio îl avea, de mult timp, bătrânul Emil Fischer, care avea atunci spre 80 de ani, cu părul alb, ca al meu, într-un halat alb, scrobit, cu 7 creioane la buzunarul de la piept. Făcea poze de nuntă și de familie. Pozele de nuntă nu erau ca acum. Se întâlneau nașii, nuntași, mama soacră, tatăl socru și vreo doi copiii, cu lumânările imense, și se puneau șapte poze într-un album și cu asta gata. Acest Fischer era renumit pentru portretele sale. Avea un aparat mare, cu un trepied și un capac. Și te punea să șezi pe un scaun mai special, cu niște desene în fundal, care imita o grădină, avea o „furculiță” în spate, unde sprijineai capul, ca să nu miști. Trebuia să stai frumos și să nu miști, el își aranja frumos aparatul, cu pânza aceea neagră peste cap. Imaginea îi apărea invers, cu capul în jos, și după ce ți-a pus claritatea, venea la tine, se mai uita odată. Punea mâna pe capac și spunea: einundzwanzig, zweiundzwanzig, dreiundzwanzig. Și gata!, Materialele fotografice nu erau foarte sensibile pe atunci. El în atelier avea întreg tavanul din sticlă, ca să pătrundă lumina prin atelier, avea niște sârme de-a curmezișul, avea un băț mare și aranja pânzele colorate, în funcție de felul cum era vremea afară. Îți făcea o față de nu avea nimeni! Am făcut poze în atelierul lui, cu familia. Era denumit fotograful Curții Regale pentru că ar fi venit Franz Iosif din Austria și l-ar fi pozat și pe el. Mai erau câțiva fotografi cu studio, un fotograf Daniel, unul Anton și Mairovici, încă vreo doi și gata. Aceștia erau fotografii de studiouri, meseriași, făcea numai poze de la 13x18 cm în sus. De ce erau așa bune pozele lor? Pentru că fotografia se putea obține de la un film Leica, pe care îl puneai în aparatul de mărit și cu cât ridicai imaginea, cu atât se mărește mai mult imaginea. Prea mult nu puteai, pentru că apărea un fel de griș urât. Dar el nu făcea așa. El fotografia deja pe plăci de sticlă mari, pe care le comanda din Germania și placa de sticlă o suprapunea peste hârtia de fotografie. Venea cu lampa sau cu lumina zilei și lăsa să se imprime imaginea propriu-zisă. Apoi retușa manual. Era o muncă...

Fratele vitreg al lui Emil Fischer, Iosif Fischer a făcut și el fotografie, dar fără studio, mergea în munți, era mare iubitor de munte. Avea un trepied de lemn, ca să nu fie prea greu, avea și el un aparat cu plăci, dar mai mic, și colegii lui care îl însoțeau la Negoi, la Sâmbăta, pe toată cresta – pe care am făcut-o la 8 ani cu taică-meu, și nu o dată – el se ducea cu 7 inși, să zicem la Podragu sau la Negoiu. Fiecare dintre ei aveau câte 10 sticle puse într-un dispozitiv de purtare să nu se strice. El ducea aparatul, altul trepiedul. Când ajungea la Sâmbăta de Sus în fereastra mare spunea No veniți cu mine să mă instalez, își punea trepiedul, aparatul. Lăsați două plăci la mine și voi mergeți, cobor eu cu aparatul și cu trepiedul. Și stătea și se gândea: Cerul este albastru, dar nu are nicio culoare, niciun nor, se uita în dreapta se ivea un nor. Aștepta norul acela până venea în ansamblul pe care îl vroia. Când făcea o poză trebuia să se gândească de 100 de ori dacă va fi bună și cum va fi. Noi facem astăzi prrrrrrrrrrr , nu ne plac – ștergem. Și dacă nicicum nu venea niciun nor, făcea poza și în studio se apuca cu o soluție numai de el știută, înmuia degetul mic și o împrăștia pe film. Făcea niște nori artificiali, de ziceai că-s reali.

- Tehnic, cum se făceau fotografiile pe atunci? Procedura era foarte diferită de ceea ce știm noi acum că înseamnă fotografie.

F.N.: Erau două feluri de filme, filmele late de 6x6 cm, care erau învelite în acea hârtie roșie de protecție, ca să nu pătrundă lumina, și al doilea fel de film era filmul Leica sau filmul perforat. Filmul era apoi developat și cu ajutorul unor soluții revelatoare și cu un aparat de mărit se obținea fotografia.

- Cum a fost munca pe teren la Tribuna?

F.N.: Aveam o Volgă neagră mare, cu care mergeam pe toate drumurile din județ, avea numărul 111 și avea 3 viteze. Cunoșteam fiecare sat și eram cunoscut. A fost o perioadă extraordinară și în care am avut și multe pățanii. Aparatele sunt și ele aparate, nu sunt veșnice. Se stricau, nu mai aveai cine să facă poze...

 

Fotografia nu este reproducere

 

- Ce vă place cel mai mult să fotografiați?

F.N.: Oamenii. Sper că se va scoate în sfârșit albumul meu cu portrete. Îmi plac foarte mult fețele oamenilor. Eu susțin că un fotograf adevărat ar trebui să fie jumătate psiholog. Un fotograf nu trebuie să facă reproduceri de oameni, sau de fețe. Asta mi-a fost deviza. Când te duci să îți faci un buletin, îți face o reproducere a feței tale. Măi! Aceea nu este portret. Trebuie să stai să surprinzi o anumită expresie a feței, să știi să îl faci pe cel de lângă tine să uite că ai aparatul de fotografiat la îndemână. Am avut norocul să lucrez, în trecut, câțiva ani cu o echipă de antropologi care făceau cercetări. Am fotografiat toată Cisnădioara, toată Poplaca, vreo patru sau cinci localități, absolut toată suflarea pozată în funcție de niște reguli. Imagini în baza cărora ei făceau măsurători, comparații. Asta  a fost o înaltă școală pentru un fotograf.

- Care a fost cea mai inedită experiență pe care ați avut-o?

F.N.: Am avut bucuria de a fi cunoscut doi chirurgi de seamă din Sibiu care făceau niște operați cum nici nu-ți venea a crede. Am asistat la o operație de vreo șapte ore  a unui tânăr, cu nu știu câte coaste scoase pentru că trebuia să intre la inimă. Și acum am în urechi sunetul făcut de coastele tăiate și aruncate în vasele metalice din sală. Ei au făcut niște încercări cu alți fotografi și nu le-a reușit și știind că fotografiez, au zis hai să încercăm și m-am dus și am măsurat lumina aceea prea puternică pentru filmele de atunci. M-au chemat să le fac poze pentru un simpozion pe care îl aveau la Elveția și în timpul operației, anestezistul a zis la un moment dat: Îți dau 30 de secunde pentru pozat. M-am apropiat deasupra plăgii și am fotografiat; ei aveau nevoie să dovedească faptul că un țesut bolnav are o culoare și un țesut reparat avea o culoare mai normală pentru că era bine irigat de sânge. Un chirurg este un zeu!

- Ce înseamnă fotografia pentru dumneavoastră?

F.N.: Este o îndeletnicire care pătrunde atât de adânc în tine. Când privesc spre ceva, deja mă duce gândul ce-ar fi dacă... Eu nu sunt un paparazzi, nu alerg după evenimente extraordinare. Dacă merg la plimbare pe o stradă din Sibiu și e o poartă de fier, iese un cap de floare, eu mă opresc și fac poze. Eu, și astăzi, dacă iau un obiectiv care mi-e drag și îl pun la aparatul de fotografiat, parcă țin o bucată din nu știu ce astru în mână. Și astăzi! Nu doar atunci, ci și acum... Și am 85 de ani! La vârsta aceasta să ai asemenea emoții și asemenea bucurii... sunt recunoscător pentru asta!