Îmi amintesc că, cu puţin mai devreme decât sosirea calendaristică şi astronomică a unei  îndepărtate toamne, priveam, uimit de admiraţie, în înaltul senin al cerului, cum treceau în zbor stoluri, stoluri, gălăgioasele păsări-călătoare, pornite spre ţări mai calde. Păsări cu nume ştiute doar de blânda, de cumintea şi de frumoasa mea dăscăliţă: regretata Silvia Dâmboiu, din sătucul făgărăşan Râuşor.
Nu ştiu ca altcineva, în afară de dânsa, să mă fi învăţat ce fel de păsări sunt acele înaripate de pe Cer. Cum se numesc ele şi încotro se duc. Ca apoi să revină de unde au plecat. Ce fel de rânduieli respectă ele pe durata lungului şi temerarului lor zbor peste mări şi ţări. Izbutisem, astfel, să le recunosc după simetria perfectă a stolurilor şi după auzul glasurilor lor îndepărtate. Un fel de ţipăt trist. De plânset înfundat în suspine. Precum mi se întâmpla mie atunci când, cu picioruşele repezi şi desculţe, mă împiedecam în bolovanii drumului prăfuit de pe uliţa mare a satului. Urmărindu-le zborul, cu palmele făcute streaşină deasupra ochilor, mă întrebam ce amar de prevestire rea le mână pe ele să plece din ţara mea şi a lor?! Trebuie să fi fost acea melancolică supărare şi tainică tristeţe a anilor copilăriei mele, rămas de mic fără grija mamei mele. Atunci când şiruri şiruri de rândunele, de berze albe, de gâşte şi cocori decorau cu aripile lor seninul nesfârşit al cerului. Sunt sigur că acele blânde păsări erau mult mai numeroase şi mult mai curate în penajul lor decât sunt suratele lor de acum! De asemenea, că zburau mult mai aproape de pământ şi de casele oamenilor omenoşi şi credincioşi, cu frica lui Dumnezeu în sân! Şi aceasta cu toate că Lumea întreagă era copleşită de un inutil, lung şi pustiitor război. Astfel că mă înspăimânta huruitul motoarelor „păsărilor rele ale cerului”, ca şi bubuitul îndepărtat al tunurilor şi bombelor. Fumul lor negricios ivindu-se de departe. Erau acele vremuri triste când, doar la o palmă de loc de micul meu sat, durat la umbra pădurilor Munţilor Făgăraş, sfârşeau bătrâni şi tineri deopotrivă. Copii şi prunci; murind de bombele avioanelor. De ghiulelele tunurilor şi de gloanţele mitralierelor. Ardeau în flăcări pustiitoare case şi fabrici. Iar „mânuitorii” acelor avioane argintii, abia zărite în înaltul cerului însorit, ne trimiteau bileţele scrise în limba română prin care eram înştiinţaţi că ne va veni şi nouă rândul. Adică, a celor ce ne aveam casele şi gospodăriile aproape de „Fabrica de trotil şi praf de puşcă” a Combinatului Chimic „Nitramonia” din Făgăraş. În zgomotoasele sale hale lucrau, încălţat în saboţi cu talpa din lemn scobit, atât tata, cât şi fratele său de după mamă, Viorel Leb. Căsătorit în Mândra-Olt cu Tavista. O ţărăncuţă frumoasă şi harnică din cale afară. Familia ei avându-şi casa nu departe de cea a părinţilor legionarului Horia Sima, conducătorul-urmaş al lui Zelea Codreanu, fostul căpitan al mult-temutei Gărzi de Fier.
Tot cam pe atunci, priveam mânios şi trist cuiburile părăsite, până mai ieri pline de viaţă, ale rândunelelor şi puilor acestora, învăţaţi să zboare. Pentru că, curând, aveau să năpădească peste noi şi peste toate, zăpezile, gerurile şi nopţile lungi ale iernii. Era anotimpul în care încercam să mă îmbunez printr-o grijă şi mai mare faţă de iepurii şi porumbeii mei de casă. Mulţi şi fără număr. Frumoşi şi blânzi. Şi nutream speranţa că odată cu sosirea viitoarei primăveri, mă voi putea bucura de revederea rândunelelor mele. Şi nădăjduiam că şi ele vor fi bucuroase să mă privească cu blândeţea şi bunătatea lor proverbiale. Nerăbdătoare să mă întrebe: „Măi, băieţelule, măi, ce-ai  mai făcut tu câtă vreme a trecut?! Şi cum o mai duci cu viaţa”?! Înadins să mă prefac a nu înţelege ce vor ele să afle de la mine! Eu să le rog pe dânsele să-mi spună în ce locuri au ajuns şi ce oameni buni sau răi le-au ieşit în cale, pe acolo pe unde au zăbovit atâta amar de vreme. Să mă prefac că le cert pentru că au fost neştiutoare de dorurile şi necazurile mele. Însă, ca de fiecare dată, aveam mari îndoieli că vor izbuti să dibuie cine-i acel copil de-o şchioapă. Cel care nu se mai sătura în a le privi cuiburile „lipite şi zidite” atât sub grinzile bătrâne şi calde ale grajdului cu bivoliţele noastre, cât şi deasupra tocului din lemn al uşii din pridvorul casei. Mi se părea că mult m-am schimbat, tot aşteptându-le să revină la culcuşul lor ş-al meu. Iar odată cu ele să sosească şi mult aşteptata Primăvară. Ştiind că atunci, peste copilăria mea va fi trecut încă o iarnă friguroasă. Cu obositorul cărat în câmp al gunoiului de grajd, încărcat cu furca în sania trasă de cele două bivoliţe. Cu tăiatul şi stivuitul lemnelor de foc. Cu mărunţitul cocenilor de cucuruz pentru ieslea vitelor. Cu adăpatul lor în grajd, din apa rece a cumpănei fântânei, pusă la domolit. Cu mulsul în şuştar a laptelui călduţ, înspumat, gras şi dulceag. Cu „sfârmitul” cu mâna, la gura sobei încinse, a ştiuleţilor aurii de porumb. Cu buchisitul cărţilor de şcoală primară, orbecăind la lampa cu petrol, cu feştila înnegrită, iar „glaja” afumată. Cu cititul poveştilor neînfricatului indian ”Vinetu” şi cu curajosul băieţel ”Sand” din „Căpitan la 15 ani”. Cu coborâtul dealului uliţei mari a şcolii cu schiurile improvizate din două doage răblăgite ale butoiului de varză, stricat şi el de atâta folosinţă. Doage legate fedeleş cu funii groase din cânepa bătrână, pusă la topit în apa limpede a văii plină de peşti având solzii sclipitori şi rotunzi ca nişte micuţi bănuţi. Cu nojiţele imenselor mele opinci strângându-mi picioruşele pănă aproape de genunchi. Încălţări meşterite, pentru toată lumea satului, de „păpucarul-curelar de pe valea morii lui Florea”. Folosind cauciucul roţilor maşinilor nemţeşti de război abandonate pe marginea drumurilor. Opincarul le cosea cu sârma groasă ruptă din gardul unei grădini părăsite de stăpânii ei. Şi cu toate astea, când îmi era lumea mai dragă, doagele se desprindeau de pe picioare. Urma o trântă zdravănă şi cu sughiţuri.Copiii făcând mare tărăboi şi haz de necaz! Dar nu mă lăsam. O luam mereu de la capăt, până ce hăinuţele mele sărăcăcioase erau sloi de gheaţă! Abia atunci o zbugheam spre casă, de teama sfadei bunicuţei, Anisia. mama-tatii. O frumos îmbătrânită ţărăncuţă din aşezarea transilvană Ghijasa de Sus. Sat situat între două văi mănoase. Cea a Buii şi cea a Hârtibaciului. Nefiind prea departe nici de Agnita şi nici de şeica Mare. Nici de Sibiu şi nici de Mediaş. Recunosc că nu prea aveam habar de teama harnicului meu tată. El plecând pe jos, dis-de-dimineaţă şi pe întuneric. Doar la lumina lămpaşului cu feştila din bumbac încolăcită şi cu o palidă făclie tremurândă. Întreţinută de „fotoghinul” rău mirositor. Un fel de rezid al petrolului lampant. Cinci kilometri parcurgea tata cu pasul până la poarta Combinatului Chimic ”Nitramonia”! Se întorcea acasă seara, târziu. Şi pe acelaşi drum de ţară. Prăfuit în arşiţa verilor. Înglodat primăverile şi toamnele. Îngheţat şi troienit de zăpezile viscolite ale iernilor. Atunci când întunericul era şi mai întunecos, iar frigul şi mai friguros. Doar vara,numai atunci, ajungea acasă în asfinţit de Soare! Şi de fiecare dată, eram bucuroşi că a mai scăpat o dată nevătămat! Pentru că era periculoasă acea „Fabrică de trotil şi praf de puşcă”, „pitulată” la marginea Făgăraşului şi la umbra falnicilor săi munţi împăduriţi!
Îmi mai reamintesc şi că mult mai-nainte de sosirea Crăciunului şi a Paştilor buna şi mereu iertătoarea mea bunicuţă ne punea pe toţi ai casei la post creştinesc. Ţinut cu străşnicie miercurea şi vinerea. Aşa că după mâncarea de dimineaţă, în cămara neîncuiată cu lăcat mai rămâneau doar laptele smântânit şi câteva boţuri de mămăligă rece. Când ne răzbea foamea le tăiam în feliuţe subţiri, pe care le prăjeam pe plita tuciului negru al sobei. Şi, doamne ce bună mai era mămăliga aia! Unsă cu magiunul prunelor dulci ca mierea. Şi de care mereu 
mi-a fost şi îmi este tare dor! Urmau, apoi, în ordinea zilelor săptâmânilor şi lunilor de post creştinesc: fasolea albă frecată şi usturoiată, „dreasă” cu ceapă prăjită în ulei şi ardeiată cu „păprică” dulceagă; Cartofii copţi în jăratecul sobei, asortaţi când cu ceapă roşie, când cu varză acră sau cu „moarea” de varză pişcăcioasă la limbă; Tocana fără nimic şi ciorba acră din „piciocile făgărăşene” (adică din cartofi); Ciorba de fasole tărcată, aromatizată cu ”tarcănul oţătit” al grădinii noastre. Iar desertul era compus, de la caz la caz, din mustul dulce ca mierea de albine. Oprit din fermentare prin darea lui în clocot şi obţinut prin storsul în teasc al merelor şi perelor pădureţe. Fructe culese în bruma toamnelor târzii din pomii fructiferi nealtoiţi de pe păşunea cirezilor vitelor cornute şi turmelor de oi. Alte plăcute ”feluri 3” erau boabele de cucuruz, fierte şi decojite prin frecarea lor în leşia din cenuşa sobei, precum şi delicioasele, dulcile şi aromatele mere şi pere din pomii grădinii din „fundul şurii”. Poame rânduite frumos în otava plăcut mirositoare şi verde la culoare, precum iarba crudă. Otavă care se transforma în „prăjitura” bivoliţelor pe timp de iarnă. Aşadar, în aşteptarea sfintelor şi marilor sărbători creştine ale anului, cam cu aceste bunătăţi ale pământului, agonisite cu multă trudă, ne astâmpăram foamea şi setea. Atât noi, cât şi bivoliţele. În preajma sărbătorii Naşterii Domnului (Crăciunul) tăiam un şoldan de porc; o găină bătrână şi o raţă îndopată, grasă şi dolofană. Tot atunci, cei mai mari ai casei cerneau şi frământau făină de grâu pe care o amestecau cu cartofii fierţi, daţi prin răzătoarea de lemn. După care coceau aluatul bine dospit, porţionându-l în mici pânici, aşezate pe vatra încinsă cu vreascurile cuptorului de lângă fântâna cu cumpănă. Curând, pe lopăţica din lemn de carpen, cu coada ei lungă, apăreau pâinile rumenite şi de toate mărimile. Chipul lor fiind de toată frumuseţea! Apoi, urmau să fie coapte, în tihna dogorii jăraticului strâns la gura cuptorului, atât lipiile cu ceapă şi cu varză călită, cât şi cele unse cu ouăle bătute, în amestec cu smântână şi cu grişul fiert şi îndulcit. Dacă eram îndemnat să aleg, cu siguranţă că preferam să rup colţul aburind al celei mari pâini şi încă nebătută de coajă cu „făcăleţul” de mestecat mămăliga în cirul clocotit. Dimineţile ne făceam cafeaua cu lapte din acea coajă de pită. Ne ”domneam” şi noi! Îmi mai duc aminte, cu nespusă plăcere, şi de faptul că găinile noastre cuibăreau pe unde le tăiau capetele lor moţate şi înfrumuseţate de crestele lor roşiatice ca focul. Şi nu arareori apăreau, ca din senin, câte una-două, cu mulţi şi gălăgioşi puişori pufoşi după ele. Nimic nu era mai plăcut decât să te aventurezi în a le găsi ouăle rătăcite sau ascunse prin „tunelurile săpate” în paie, în fân, în otavă, în pleavă şi în căpiţele snopilor cocenilor de porumb. Era acea vreme când laptele şi ouăle erau tot mai drămuite ca să putem face rost de un ban pentru nevoi de tot felul. Vreme când spusa-îndemn se auzea tot mai des la masă: „Dragii bunicii, lapte scură, păpăradă şi mămăligă câte-o ţâră”.
Fugărindu-i pe nemţi, puhoiul armatei sovietice trecuse şi prin satele făgărăşene şi ale văii Oltului, lăsând în urma lor tinere fete şi soţii violate, având bărbaţii şi feciorii-logodnici plecaţi pe front. Gospodării din care au fost luaţi cu forţa caii cu hamuri şi cu căruţe cu tot. Grajduri şi coteţe rămase fără vite, porci, oi, găini, gâşte şi raţe pentru că au fost tăiate şi băgate la „cazanul trupei”. Rânduit să stea, zi şi noapte, cu focurile aprinse în curtea casei noastre închiriate. Noi, ”Vulcanii”, fiind consideraţi săracii-bogătaşilor şi veneticii Râuşorului-Făgăraşului. Ca urmare, în mintea soldaţilor şi ofiţerilor sovietici eram „ţărani-muncitori-proletari”. Adică: viitorii bolşevici şi colhoznici ai României! Aşa ne prezentase comandantului ruşilor ţiganul-ciurdar, devenit, între timp, primar! Din mâncarea amintitei popote militare se înfrupta cu poftă nu numai întreaga noastră familie, dar şi copiii vecinilor. Însă sentinela-bucătar nu ne lăsa să ne apropiem de cazan, ca nu carecumva să le otrăvim mâncarea! Iar sovieticii cei mai beţivani şi afemeiaţi dintre ei, pentru a-şi înteţi pofta de mâncare şi de băutură, ca şi dorinţa de femei, ciuruiau cu gloanţe, în pivniţe, butoaiele cu vin şi ţuică ale ţăranilor, nerăbdători să-şi facă căuş de băut din palme. Între timp, noi, băieţandrii sfătoşi şi curajoşi ai satului, aveam buzunarele pline cu tutunul numit de ei „mahorcă”. De asemenea, în ascunzători numai de noi ştiute, doseam gloanţe adevărate. ”şterpelite”, atât de la nemţii puşi pe fugă, cât şi de la sovieticii-ruşi abia sosiţi în sat. Până la venirea altor convoaie de trupe, aprindeam focuri pe hotar, „pitind” între vreascuri gloanţele care bubuiau de răsunau văile. Noi stând ascunşi sub râpa celui mai apropiat deluş. La o nuntă, unul dintre rusnacii beţi şi-a descărcat pistolul automat în piciorul stâng al frumosului fecior-mire Lisandru Roşca, venit în permisie de pe front, odată cu Divizia românească  „Tudor Vladimirescu”. Astfel că petrecerea de nuntă s-a transformat în marea supărare şi întristare a priveghiului şi înmormântării. Mirele murind curând, din pricina acelor răni sângerânde şi infectate. Pentru astfel de abuzuri şi nereguli am avut ghinionul să asist cu groază la execuţia, prin împuşcare, a unui subofiţer sovietic. Cel care dacă era treaz, şi nu mort de beat, devenea deosebit de brutal cu oamenii din sat. Fizionomia chipului său trădând a fi asiatic. Un fel de mongol sau de chirghiz. Condamnarea lui la moarte, ca şi execuţia în sine, s-au petrecut în auzul şi văzul tuturor. Durând doar câteva minute. „Hotărârea” luând-o un fel de Tribunal ad-hoc, condus de un comisar-politic, cu o caschetă roşie-albăstruie pe cap, iar deasupra cozorocului cu o stea în cinci colţuri, peste care se suprapuneau secera şi ciocanul. De-a curmezişul umărului său drept stătea cureaua unui „port-hart” strălucitor, din piele de tigru, iar agăţat de cârligul cingătoarei brâului tocul unui mic pistol, cu mâner din fildeş sculptat, capturat de la vreun general neamţ.
PS: Cu toate că sunt previzibile, anticipatele conflicte militare dintre diversele popoare ale lumii se trans-formă mult prea des, în interminabile războaie sângeroase şi păguboase, precum cel de acum, dintre Rusia şi Ucraina, sau dintre Ucraina şi Rusia.