Grădinile lui Brukenthal despre care ştim mai nimic
Toată lumea interesată cât de cât de istoria Sibiului sau măcar de chestii mondene, atunci când se pomeneşte despre "grădină" şi "Brukenthal", până şi măreţul, atoateştiutorul şi atotcunoscătorul Google te trimite, invariabil,
la o singură destinaţie, grădina Reşedinţei de Vară Brukenthal de la Avrig plus palatul însuşi de acolo, devenit acum un loc de
cazare şi locaţie pentru diverse evenimente. Bine dar alte grădini nu a avut el, Brukenthal sau ea, familia? Ce contează, una e destul, că e faimoasă. A, au mai fost grădini ale lui Brukenthal? Nu doar la Avrig? Treaba lor, să fie sănătoase, la ce să tot scormonim atâta? Spunem că Brukenthal a fost un iluminat şi iluminist în acelaşi timp, un mare european, chiar un mare UE-ist, un premergător al vremurilor actuale, un Mecena şi gata, am bifat şi ne-am scos şi ne aplaudăm puternic şi prelungit în mod festiv, iar presa face poze faine cum ne aplaudăm.
Dar să îi lăsăm pe cercetători să cerceteze ce au ei chef şi orice altceva decât istoria Sibiului, pe alţii să repete la infinit aceleaşi platitudini înfiorătoare, iar pe dragul de public să râdă continuu la "la mulţi ani"-ul urat de Raluca Turcan mortului Brukenthal, că deja m-am plictisit şi de asta. Noi căutăm grădini, aşa cum putem, cu posibilităţile noastre. Deci, atunci când cauţi grădini, găseşti grădini. Ale lui Brukenthal....
Casa de vară şi grădina lui Brukenthal de pe Noica - Berăriei
Scriam, atunci când am tratat subiectul "Bastionul Soldisch" (că o luaseră mulţi pe arătură prin presă), că acolo, când destinaţia lui militară s-a cam fâsâit graţie dezvoltării artileriei, Michael von Brukenthal, fratele lui Samuel, cumpără, la 1785, bastionul şi face aici o "grădină cu ruine". O chestie romantică, în ton cu noua modă din lumea bună a plimbărilor de dragul plimbării, un decor compus dintr-o grădină "englezească" ornată cu ruine artificiale, cu terase (nu din acelea unde mâncaţi grătar şi mici), o cascadă tot artificială şi o oranjerie. Atracţia "ţine" până la moartea proprietarului, locul urmând a trece apoi prin mâinile mai multor proprietari. Însă bastionul plus grădina aceea cu ruine şi cascadă nu erau a baronului Samuel von. Samuel von. a avut altele.
A avut, de exemplu, grădina de la bastionul Porţii Cisnădiei, în zona actualelor străzi C. Noica, Berăriei, Dobrun şi E. Cioran. Ca rămăşiţă încă existentă, este aici Casa (sau "Reşedinţa") de vară Brukenthal. Pe Noica, la nr. 48, dar curtea şi intrarea principală fiind pe Berăriei.
Ce ştim despre ea? Păi, de pe net, mai nimic spre deloc. Noroc că în biblioteca mea zace "Sibiu - ghid cultural turistic" de Al. Avram şi Vasile Crişan, scos în 1998, şi aflu de acolo mult mai multe.
De exemplu, că terenul a fost proprietatea socrului lui Samuel von Brukenthal, Daniel Clokner von Kloknern, tatăl Sophiei. Aici decide Samuel von Brukenthal să amenajeze şi grădina, replantând terenul şi construind, începând cu 1772, casa-reşedinţă de vară, care nu e la ţară. Casa impresionează şi acum, că nu îţi trebuie cunoştinţe de istorie, arhitectură şi artă ca să realizezi că e extrem de praf ca aspect. Mai aflu că în
interior sunt picturi murale (pe care nu le-am văzut) şi acestea par a fi mult mai multe, dar încă zac ascunse sub zugrăveală. Nu le ştiu, pentru că mi-e nuştiucum să năvălesc în casa oamenilor să le zic să facă loc şi că unde-s picturile alea că vreau eu să fac poze. Pictorul acestor bijuterii de artă, pictate la 1777, este Anton Steinwald, iar dacă numele nu vă spune nimic, el a pictat interiorul Bisericii Romano-Catolice din Piaţa Mare. Tot la această casă a lucrat şi sculptorul Simon Hoffmeyer (care a "prestat" şi la Palatul Brukenthal din Piaţa Mare), cel care a realizat şi o copie a sculpturii lui Apollo di Belvedere, pentru a orna grădina baronului.
Casa, în vremea ei de glorie, arăta cam aşa: la parter erau două bucătării şi camerele servitorilor. La etaj stătea boss-ul, unde avea un apartament, o cameră de vizite "intime" (aşa scrie, înţelegeţi ce vreţi), una pentru vizite "alese" (adică tot din categoria privată, dar VIP aşa că tot înţelegeţi ce vreţi), un cabinet cu picturi unde erau 39 de tablouri şi o cameră de vizite oficiale. Intrarea se făcea prin pasajul acum obturat şi transformat în spaţiu comercial, unde înainte funcţiona o tutungerie celebră, iar acum pare a nu mai funcţiona nimic.
Aşa cum am spus şi cum se vede, clădirea, MOŞTENIREA lăsată posterităţii de Brukenthal, e la fel de praf ca o magherniţă din centrul istoric. O dovadă că pe proprietari ori îi doare la patină, ori sunt prea săraci. Chiar dacă cel puţin unul garantat nu e sărac, că, aşa cum apare într-un articol, o parte a clădirii (chiar aia cu balconul) e proprietate a Primăriei Sibiu. Dacă nu e aşa, aştept precizarea corectoare, dacă e aşa, mă umflă râsul, ca de obicei, la preocuparea municipalităţii pentru patrimoniul istoric local.
Totuşi, ruina aceasta de casă are ceva maiestuos care nu i-a trecut. Şi poate tocmai că e aşa cum e, are multe elemente vechi şi originale. OK, una din coloanele balconului e lipsă, de când, se spune, un tanc sovietic care a "eliberat" eroic Sibiul de sub jugul fascist (trupele germane cică au plecat din oraş pline de flori şi glorie dar asta e istorie secretă, ha-ha) a luat curba mai "câş" şi a rupt coloana. Feroneria balconului e aparent o dezordine de ruginituri, dar, dacă te uiţi mai atent, vezi că de fapt e o încrengături, de frunze, tulpini şi flori foarte migălos făcute. La fel, uşa care dă în balcon e interesantă. Şopronul de "protecţie" de sub balcon nu e urât, dar e hidos şi stupid. Lucarnele din acoperiş pun pariu că sunt din lemnul original. Hornurile sunt cam spre pericol de cădere, la asta contribuind şi faptul că la 1989 s-a cam tras în ele, chestie care se vede clar la o privire mai atentă.
O vedere pitorească o avem de pe Berăriei. Aici putem admira, spre mirarea locatarilor care nu ştiu ce e de capul nostru de ne holbăm şi pozăm aşa, "interiorul" clădirii care este, aşa cum e el, frumos. De la cursiva de la etaj la uşile ordonate, de la poarta metalică superbă (şi poate cel mai bine păstrată din întregul ansamblu). Ce e într-adevăr urât este existenţa construcţiilor anexe despre care nu ştiu dacă sunt şopron sau garaj. A, am uitat să spun că, pe faţadă, o placă jupuită spune că aici e un monument istoric. Pe balcon mai e o "reclamă" pe cale să devină şi ea "istorică", la un birou de copiat acte, care are un dublu merit, de a arăta prost şi de a fi amplasată prost. Dar nu contează, e monument istoric, e permis orice. Da chiar, balconul e de la un apartament proprietatea Primăriei? Chiar? Bravo, felicitări, să vă gândiţi la asta când mai primiţi chestii de la vecinii din Piaţa Mare, când mai au un eveniment cu oficialităţi.
O imagine, cumva, a grădinii lui Brukenthal, apare într-o fotografie a lui Theodor Glatz, făcută pe la 1858, în care un urmaş al lui Samuel, baronul Josef von Brukenthal, apare, alături de cei trei copii ai săi, în acest decor. Poza e "editată", spun specialiştii, adică personajele au fost decupate din altă imagine şi "transpuse" în ambianţa grădinii.
Dar aici, la Reşedinţa de vară, avem o amprentă definitorie a proprietăţilor "Brukenthal": stâlpii din cărămidă cu "acoperiş" piramidal, uneori din ţiglă. Sunt doi, unul invadat de viţă de vie, în stânga şi unul mai stricat, în dreapta. Dacă mă uit bine mai sunt doi, la capătul clădirii, în extrema dreaptă, dar nu-i pot poza din cauză că în curte un nene meştereşte ceva exact pe "linia" mea de pozat. Ei, aici, graţie stâlpilor, îţi dai seama că ai de-a face cu ceva aparţinător lui Samuel von Brukenthal. Pentru că în altă parte nu mai vezi (cel puţin după câte ştiu eu) aşa ceva. Aici, la reşedinţa de vară de la Sibiu, vezi stâlpii care au acelaşi model ca cei de la grădina palatului de la Avrig şi sunt asemănători cu cei de la Sâmbăta de Jos. Numai că aici e ruină, acolo nu. Iar publicului nu-i pasă nici de ăştia, nici de ăia.
Au fost odată nişte stâlpi în nişte curţi. Tot de pe Berăriei
Chiar dacă avem un desen de epocă cu "schema" grădinii palatului de la Avrig, aici la oraş, date despre grădinile lui Brukenthal bat spre zero, deşi poate vor exista ceva scheme şi desene cu ele, dar încă nu a avut nimeni buna plăcere de a le scoate la iveală.
Totuşi, mai găseşti câte o informaţie, ca atunci când mai lasă cineva o carte la pubela de gunoi şi tu o găseşti. Afli astfel că, la 1909, în Sub Arini au fost instalate două vaze ornamentale din fosta grădină a lui Brukenthal. Una din ele era adusă din parcul cunoscut ca "Sissi" oficial Parcul "Elisabeta" (nume dat în amintirea împărătesei Elisabeta-Sissi, soţia împăratului Franz Joseph, ucisă de un anarhist italian) din faţa "Primăriei Destul de Vechi" (adică cea de pe Victoriei, dacă Muzeul de Istorie e Primăria Veche iar fostul CEC e Primăria Nouă). Cine e curios, una din acele vaze din grădina lui Brukenthal se află acum în părculeţul din curtea a doua a Palatului Brukenthal. E şi restaurată. Poate chiar prea restaurată.
Tot o rămăşiţă a grădinii lui Brukenthal de dincolo de Poarta Cisnădiei mai erau doi stâlpi dintr-o curte a unei case de pe Berăriei, pe dreapta cum vii de la Poliţie. Erau de la gardul grădinii lui Brukenthal. Nu i-a clasat nici cucu ca monumente istorice. Au rezistat ei acolo câteva secole, au supravieţuit chiar şi comunismului, până prin 2000 şi ceva, când proprietarul o fi decis că-s vechi şi urâţi şi i-a demolat. În locul lor e acum un gard nou şi superb. Oare câţi or mai fi fost prin zonă, tot aşa, uitaţi şi apoi făcuţi praf?
Căsuţa mică şi anonimă a uitatei grădini de lângă Cibin
Când mergeam în plimbare, copil, sau când mergeam, ca licean, în practica agricolă la IAS Sibiu, mergeam pe calea ferată, de la Rampă-Barieră spre Gara Mică. Imediat înainte de podul de peste Cibin, mă miram tot timpul când vedeam, din curte de la fabrica Amylon, răsărind o căsuţă aproape ca-n poveşti, căreia, sincer, nu-i era acolo locul. Era un fel de clădire mini-baroc, cu acoperiş în două ape, pe un nivel, cu trei hornuri, o anexă-bucătărie şi chiar un wc de tipul "fundul curţii". Mai bifăm ferestrele cu obloane din scândură vopsite în verde. Terasamentul căii ferate a "îngropat" clădirea până la nivelul streşinii. Plus de asta, calea ferată industrială ce ducea, odată, la Cazangerie-Virola (peste pod, acum desfiinţat) şi apoi, prin altă ramificaţie, la Libertatea - Independenţa, a înghesuit căsuţa aceea şi mai mult, aproape îngropând-o. Chiar şi aşa, a rezistat secolelor până la Marile Demolări de Fabrici din 2000 şi ceva. A picat şi ea, la grămadă, că era veche. Abia atunci am aflat, din diverse surse, că acea căsuţă era "casa grădinarului lui Brukenthal". Bun, deci fiind o casă a grădinarului lui Brukenthal, avea o valoare istorică şi evident că, în zonă, era o grădină. A lui Brukenthal, dacă grădinarule ra al lui Brukenthal. Şi bineînţeles, fiindcă vorbim de Sibiu, casa aceea NU era clasată ca monument istoric ca o casă de grădinar (mai avem case de grădinari în Sibiu?) şi nu a agăţat-o nimeni de moştenirea aia iluministă, europeană, civilizată, şi alte aroganţe din seria aici-era-muzeu-când-la-Bucureşti-cânta-meterhaneaua
Bineînţeles că ajutorul mi-a venit tot de la amatorii pasionaţi de Sibiul vechi din grupul "Alt-Hermannstadt in Ansichtskarten, Fotos, Gemälden und Grafiken", unde Günther Wolff (unul din cei mai specializaţi în Sibiu oameni ce i-am cunoscut) a confirmat că, da, Căsuţa ţinea de grădina lui Brukenthal. Afirmaţie argumentată de harta lui Johann Boebel (compilată din alte două surse) de la 1875 unde, exact în acel loc, exact lângă calea ferată, figurează o casă şi menţiunea că acolo erau pajiştile şi grădina baronului Brukenthal. Suprafaţa nu era mare, grădina întinzându-se aproximativ de pe Abatorului până spre Viitorului, dincolo de Moara de Scoarţă şi mărginită de Cibin care, atunci, făcea un "S" în zonă, albia nefiind regularizată. Se mai învecina, spre oraş, cu grădina baronului Rosenfeld.
Prin 2008, văzând că zonei i se pune capac, am avut fericita idee de a face câteva fotografii cu acea casă. Altele, de la altcineva, nu am văzut. Iar ca remember istoric, nu am auzit, nici citit, niciodată şi nicăieri un sfert de rând în vreo lucrare dedicată lui Brukenthal (în fine, nu există nici prea multe lucrări dedicate lui Brukenthal, exceptând cele din seria apologetică) nici despre grădină, nici despre clădire, deşi aş pune pariu că există destulă documentaţie, baronul fiind un tipicar în materie de organizare şi cheltuieli.
Dar asta e...
***
Ce a mai rămas prin Sibiu după Samuel von Brukenthal? Păi asta am încercat eu să aduc, după puterile şi posibilităţile mele, aici. Ce a mai rămas. Aş mai putea scrie de Nocrich, Avrig, Micăsasa sau Sâmbăta de Jos, dar mă limitez aici doar la graniţele oraşului. Pentru că, exceptând Avrigul şi Sâmbăta, restul moştenirii baronului, la 300 de ani de la naşterea sa e cam vai de ea şi cam praf. OK, la Micăsasa se mai mişcă ceva, s-a mai pozat Dan Barna că e primar USR şi s-a pus o bornă omagială ornamentală cu prilejul aniversării. Restul nu e deloc OK. În vreme ce în Piaţa Mare amplasăm statui, pe Noica o casă a omagiatului cade pe ea. Iar despre soarta casei natale a lui Samuel von Brukenthal de la Nocrich,
mi-e groază să întreb. Cert este că moda dublei măsuri se aplică şi aici, în anul omagial, omagiatului. E normal pentru că vorbim de Sibiu, oraşul aparenţelor puternice ce ţin loc de profunzimi. Ok, gata că iar sare prietenul "redactore" că scriu mult.
Data viitoare vom vorbi de alte case ale familiei Brukenthal. Aşa că:
(va urma)
S-a deschis trecerea peste calea ferată de pe Calea Turnișorului |
Junii Sibiului, la Viena, 2014 |
Junii Sibiului, la Viena- 2014 |
Hotelul de Gheata de la Balea lac |
Premiera nationala in chirurgia valvei aortice |
Ansamblul "Cindrelul |
Asfalt de autostrada pe Calea Poplacii |
Film prezentare |
Bătaie după accident pe strada Podului |