Vasile Ursan, ca orice mărginean, n-are stare. După ce-a fost zeci de ani dascăl, acum, pensionar, face agricultură şi scrie poveşti după volumul apărut în 2009 cu povestiri "pentru duminicile ploioase", acum recidivează cu "Singurătatea unei case" (Editura Techno Media, Sibiu, 2012), şase povestiri, cu o Precuv^ntare semnată de loan Radu Văcărescu. Povestirile se intitulează: Conversaţie, Zi de târg, O femeie de onoare, Singurătate unei case (cea care e şi pe copertă), Domnul ICS şi Modernitate (acestea două din urmă sub genericul Faună, care, cumva, le separă de celelalte).
Nu ştiu cât de agreat a fost de studenţi - predând, cum am mai spus, dialectologia, o materie, pentru mine, "criminală" când eram studentul exigentului si tipicarului Romulus Todoran, la Cluj - dar ca povestitor, Vasile Ursan e plăcut şi consimt la cele zise de preşedintele Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România: "Puiu Ursan pentru cei apropiaţi este unul dintre ultimii depozitari ai limbii înţelepte şi ai înţelepciuni subtile cu care a fost dăruit românul de la ţară, din aria de mult faimoasă a Săliştei Sibiulu (...). Povestirile lui Puiu Ursan se citesc cu mare plăcere, memorabile fiind atât întâmplările şi situaţiile ca atare, cât şi limba mustoasă (sic!) a personajelor sale,cu accentul specific al fiecăruia dintre acestea (...)"
Vasile Ursan, deşi nu arată fizic, poate fi un bunic care are multe de istorisit celor tineri, care şi-au uitat originile ori nu vor să le recunoască. Mărgineni au fost, sunt şi vor rămâne.