Strălucitul istoric francez Fernand Braudel (1902-1985) – artizanul conceptului de „timpi istorici” – afirma că evoluţia alimentaţiei a fost marcată de două revoluţii: prima, la sfârşitul paleoliticului, când s-a impus regimul carnivor, iar a doua în neolitic - urmare a dezvoltării culturilor de cereale - când se impunea practica fierturilor şi a preparării pâinii. Adam Smith (1723-1790), autorul lucrării „Avuţia naţiunilor” afirma că economia politică are două obiective: «primul, de a procura poporului un venit sau o existenţă abundentă, al doilea, de a furniza comunităţii un venit suficient pentru serviciul public; propunându-şi să îmbogăţească poporul şi suveranul”. Considerat „părintele economiei politice”, el a introdus conceptul de „mâna invizibilă”.

În Transilvania, creşterea animalelor a fost ocupaţie de bază, alături de cultura plantelor, majoritatea terenurilor fiind pe pantele dealurilor, vechile lunci inundabile asigurând puţinele suprafeţe arabile. Creşterea animalelor a asigurat necesarul traiului şi excedentul necesar pentru procurarea altor mărfuri, prin schimb sau vânzare: carne, lapte, ouă, piei şi lână. Numărul de animale din gospodărie a fost influenţat de terenul deţinut de către familie, gospodăria fiind mărturie asupra ocupaţiilor tradiţionale desfăşurate, în timp. În multe curţi se păstrează şurile, grajdurile şi anexele necesare creşterii animalelor: două-trei vaci, cai (pentru tracţiune şi munci agricole), doi-trei porci, 5-15 oi, iar ca păsări de curte: găini, raţe, gâşte şi curci. În majoritatea gospodăriilor, şurile sunt structuri complexe, delimitând fundul curţii şi asigurând adăpostirea furajelor/cerealelor şi a animalelor mari: vite, cai, bivoli. Trainicele şuri din stejar asigură legătura dintre curte şi grădină, prin trecerea transversală a carului tras de boi sau cai. Integrate perfect în peisajul cultural local, şurile au funcţiuni diverse: utilitare, protecţie contra curenţilor de aer (în curtea gospodăriei), etc. În ultimul secol, distrugerea peisajului istoric al localităţilor rurale are loc mai mult sau mai puţin planificat, abandonul gospodăriilor datorându-se decesului proprietarilor, abandonul activităţilor agricole, dar şi creşterii numărului de demolări şi intervenţiilor inadecvate (din necunoaştere, dezinteres sau naivitate). În caietul bilingv “Der Holznagel” (heft 5/2012) se prezenta şi interesul pentru vechile noastre şuri: «o formă deosebit de perfidă a distrugerii a fost realizată în anii trecuţi de un “comerciant de antichităţi” din Austria, care a folosit în avantajul său greutăţile financiare ale unor cetăţeni rromi. Acesta cumpără grinzi vechi de stejar, pentru a le vinde în străinătate cu adaos mare. Intenţionat a motivat familii de rromi din satele cu multe case abandonate (…), să fure grinzi din case şi şuri vechi, până când a adunat suficient pentru a le transporta de acolo. Este greu să dovedeşti acest gen de furt, căci cine poate afirma cu siguranţă, din care casă provin grinzile? Cetăţenii rromi afirmă că acestea ar proveni din casele lor, iar comerciantul se spală pe mâini, afirmând că ei nu ar face nimic ilegal, comerţul cu lemn nu este interzis. Nu îl mai interesează faptul că astfel se distrug câteva case şi şuri sau că renovarea acestora este îngreunată considerabil…». În unele sate s-a păstrat sistemul de creştere în ciurdă a animalelor, avantajul constând în reducerea activităţilor efectuate de către ţărani şi creşterea animalelor într-un sistem organizat - supravegheat de către autorităţi - în anumite perioade ale anului.

În 2007, Ecomuzeul demara campania „SALVAŢI CIURDA SATULUI” – „Patrimoniu în pericol”, făcându-se inventarieri în sate şi promovându-se avantajele agriculturii de subzistenţă, atât pentru gospodarii satelor cât şi pentru orăşenii, amatori de produse 100% eco sau bio. Au fost primii paşi în conştientizarea diferenţelor între agricultura de subzistenţă, cea de semi-subzistenţă şi agricultura modernă, intensivă (cu folosirea tehnicilor moderne, a concentratelor, pesticidelor, etc). În sudul podişului Hârtibaciului, o singură firmă colecta laptele pentru procesare şi de ani buni nu plătea furnizorii, crescătorii vacilor văzându-se nevoiţi să-şi lichideze mica gospodărie, deşi zilnic se achitau de obligaţiile contractuale privind furnizarea laptelui, prin întreţinerea văcuţelor, mulgerea lor şi predarea laptelui la punctul de colectare. Societatea ce colecta laptele – înfiinţată de un danez (la 1900) - activează şi astăzi, promovând „lactatele de la munte” şi valorile societăţii: dragoste – calitate – profesionalism, argumentul publicitar fiind: „există un loc unde cerul atinge vârfurile înalte şi ascuţite ale brazilor şi soarele mângâie iarba grasă şi sănătoasă a munţilor. Este locul în care, în cântecul armonios al talăngilor, văcuţele pasc păşuni întinse de iarbă proaspătă». În 2013, Obştea Satului Săsăuş a organizat singura ediţie a sărbătorii „Ziua Laptelui”, fiind ultimul semnal de alarmă dat de micii crescători de vaci şi producători locali de lapte, aceştia săturându-se să arunce laptele la porci, sau pe marginea şanţurilor. Optând pentru creşterea vacilor pentru carne, în multe sate efectivele de vaci de lapte au scăzut, dispărând ciurda, urmând să asistăm şi la degradarea anexelor gospodăreşti. Aceasta în condiţiile în care Food and Agriculture Organization (FAO) organizează anual „Ziua mondială a laptelui” (la 1 iunie) şi statisticile susţin că o vacă poate asigura necesarul optim de carne pentru 6-8 locuitori, iar cel de lapte pentru 10-15 locuitori; se afirmă că creşterea bovinelor este ramură de primă importanţă a agriculturii mondiale, asigurând 95% din cantitatea totală de lapte consumată pe glob, 30-35% din cea de carne şi cca 90% din totalul pieilor grele prelucrate în industria tăbăcăriilor.

Şi totuşi, de ce peste un miliard de locuitori de pe glob suferă de subnutriţie, 20-25% fiind copii sub cinci ani?

Un studiu naţional oficial (2007), constata că majoritatea gospodăriilor individuale deţin 1-2 vaci, din acestea 0,3% având peste 5 vaci în gospodărie; se afirma că dimensiunea mică a exploataţiei zootehnice nu asigură decât consumul familial, aceasta nefiind viabilă economic, omiţându-se să se prezinte faptul că fiecare gospodărie asigura traiul unei familii, ocupaţiile tradiţionale locale fiind continuate, în beneficiul peisajului cultural şi natural şi al conservării patrimoniului local.

Fiind copil, am crescut la ţară în colbul uliţei, urmărind temător - în fiecare seară - intrarea ciurdei în sat, minunându-mă de memoria fiecărei vaci, care-şi găsea încet – cu ugerele pline - drumul spre casă. Ce bun, spumos şi gustos era laptele de vacă, cana din fiecare seară fiind suficientă pentru a mă îmbia la somnul cel dulce, liniştit şi lipsit de griji. Bunicul mi-a pus coasa în mână, singurele satisfacţii - la cositul fânului - fiind mirosul îmbătător al lucernei, trifoiului şi al tuturor buruienilor preferate de vaci şi priveliştea pe care o savuram sus, pe claia cu fân, în carul ce se târa greoi spre casă.

Atunci nu mă întrebam: „Quo vadis – agricultura”?, - ce lapte beau copiii din România?, - unde e mâna invizibilă?

Cred că „veşnicia s-a născut la sat” şi îmi este greu să accept ca satul - cu zestrea lui istorică - să nu reziste „în veacul veacurilor” - „in saecula saeculorum”. Gospodăria tradiţională respectă principiile lui Hipocrate, cel care a introdus conceptul de „regimen” -„mod de viaţă organizat” şi cel de „vix medicatrix naturae” - „puterea vindecătoare a naturii”!

Pentru ca toate acestea să nu dispară - în 2016 - cu sprijinul Consiliului Judeţean Sibiu, am militat pentru includerea practicii social-economice „ciurda satului”, pe Lista Patrimoniului Imaterial UNESCO! (va urma)