Australia Episodul XXIII - Corespondenţă din Australia

Atunci când am început sã aștern pe hârtie crâmpeie din viața de emigrant, parcã nu eram încãrcat cu defetismul celui de acum, ce privește cu oarecare îndoialã înșiruirea de cuvinte ce se zbat înlãnțuite în propoziții sau fraze. Recu­nosc, unele sunt mai dom­nești cu reverențe „de curte”, iar altele desțelenite parcã din vocabularul șoșo­narilor. În „Teoria Relativitãții” -  „Cuvânt înainte”,  Albert Einstein scria: „În interesul claritãții m-am vãzut nevoit sã mã repet adesea, fãrã a mai ține cont de eleganța expunerii. În aceastã privințã am ținut seama de sfatul teoreti­cianului de geniu L. Boltz­mann, care spunea cã eleganța este o problemã ce trebuie lãsatã în seama croitorilor și a cizmarilor” (Edit Humanitas 1992).

Pãi am avut și croitor, pardon țesãtoare și pãpucar pânã-n ‘89 la comenduirea țãrii și de acolo mi se trage mie „eleganța” în „esprimare”.  

Am scãpat ca prin minune de „nechezat”, de la bãut atâta „nechezol”, tot în timpul în care „realizãrili tutulor” oamenilor muncii atingeau culmi nebãnuite; aducerile aminte cu „frații petrãuși” și gheare de pãsãri în galantare, cu cozi la sifoane și lapte, cu rații la benzinã, cu... ne-au condus spre „trivial”  (a nu se confunda totuși cu limbajul de grajd, particular strãzii cu prota­goniști delincvenți ai limbii române, pe lângã celelalte).

Când sorbeam „nechezolu” nici nu mi-ar fi trecut prin minte cã azi o sã strâmb din nas la alegerea sortimentului de cafea. Lucrând la o companie, care se ocupa numai cu vinderea bobițelor maronii și a mașinilor de preparat licoarea amãruie, mi-am scos pârleala. La sediul firmei, cafea gratis, pe teren, cafea gratis, la sfârșit de sãptãmânã 1kg pentru acasã, cafea gratis. Dacã ești cafegiu și trebuie sã cumperi, simți la buzunar, ca la țigãri, dai un ban și știi cã nu-l mai ai. În sfârșit, dupã trainingul în Melbourne, am demarat în plin cu activitatea de „service technician”. Încã de la început, ca și la celelalte firme unde am lucrat, din pachetul con­tractual fãceau parte și tele­fonul mobil și mașina de ser­vici. De aceastã datã aveam în dotare un SUV, o Toyota dichisitã pe care o conducea și soția mea în weeken­duri pe la cumpã­rãturi. Clienții com­paniei, care mai de care cu pretenții și ifose de patroni, erau bucuroși la servicii pe de-a moaca, dar nemulțumiți atunci când era vorba de platã. Mașinile de cafea pentru a-și pãstra ciclul de funcționare corect, mai trebuiau și servi­sate, serviciu gratuit oferit de „Coffex”, dar pentru reparații clientul trebuia sã plãteascã. Aici apãreau problemele. Costul pieselor de schimb plus manopera erau și sunt destul de ridicate, tocmai pentru cã mașinile de cafea aduc bani (prețul mediu al unei mașini cu douã grupuri utilizatã-n cafenele, ... e pe undeva pe la 7500-8000 de dolari, echivalentul unui Ford vechi de 10 ani. De comun acord cu boss-ul stabileam programul de lucru, ce-mi conferea și o mare libertate de acțiune în îndeplinirea sarcinilor. Nici nu se putea altfel, pentru cã la cei peste o sutã de clienți permanenți, apã­reau și situații nepre­vãzute constând în proble­mele de funcționare a „utilajelor” de cafea. Pe lângã serviciul de secretariat și vânzãri, cola­boram și cu Jason, distribui­torul de marfã (cafea) pentru unitãțile programate. Mã ajuta uneori la ridicat și la trans­portat mașinile de pe site la atelier și invers (era prevãzut în contractul sãu), atunci când reparațiile erau majore. Omul cu frizurã creastã de cocoș pe de-a latul dovleacului și tatuaje „ancestrale” pe corp (același Jason), începuse sã se inter­fereze mai mult decât trebuia, în activitatea pe care o desfãșuram, fãrã sã-mi sufle o vorbã; dãdea sfaturi bar­manițelor privind fãcãtura ca­felei, stabilea de la sine putere cu clienții companiei data pentru servisare, „regla” dereglând „utilajele”... M-am trezit dintr-o datã cu un plus de solicitãri privind  nefunc­ționarea mașinilor. Aflând despre ce-i vorba, prima inten­ție a fost sã-l „execut”, dar m-am gândit cã implicarea lui ar fi beneficã, ușurându-mi într-un fel munca privind minimele intervenții. Din nefericire n-a fost sã fie așa, pe tot ce punea mâna se termina rãu și asta din cauzã cã nu se lega nimic din ceea ce-i explicasem. Se lipeau de el cunoștințele tehnice ca apa de gâscã. A trebuit sã se curenteze pentru a-și „stâmpãra” avântul. S-a supãrat c-am râs de el, dar
i-a trecut destul de repede și nu pentru cã a realizat cã „unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”, ci pentru cã se temea de o altã scuturãturã. Din pã­cate, era lipsit de elementara educație (de-abia citea și scria) și de aici comporta­mentul bizar. Îți era rușine cu el prin preajmã cãci vorbea strigând și gesticula vorbind, iar apoi dacã nu pârțâia, râgâia și dacã nu râgâia, pârțâia. I-am spus nu o datã cã are un circuit defect la cãpãțânã (nu d-ãla pușcat cu scanner-ul pentru Antene G5) și cã între el și o primatã nu e nici o diferențã, cuvinte grele, dar degeaba, așa i se pãrea lui normal sã se exprime, „aerogen”, oriunde și oricând. Aceastã  relaxare a bucilor, de a bãși în public cu pârâieli fasonate, am observat-o și la alți australieni, fãrã *osebire de sex; unii o mai dãdeau
cu-n „*scuse me”, alții însã, șuguiau pe din dos fãrã sã ținã seama cã și fluieratul cu iz poate deranja.

N-am scãpat de meteahna de a caracteriza la prima vedere un om.  Etalonul  în estetica vestimentarã, pentru mine, îl reprezintã modul de a purta o țoalã, care sã-ți vinã, pânã la urmã și o zdreanțã e bunã, cu amendamentul ca ea, zdreanța, sã fie mai acãtãrii. Într-o zi a venit agitat în atelier șoferul companiei, omul cu defect la „eșapa­ment”, spunându-mi cum cã Stuart (boss-ul) „trimite la plimbare” un multi-milionar din Perth. Nu-mi venea sã cred, dar „dacã-i circ, circ sã fie, hai sã vedem” mi-am zis. Un personaj ciudat ca înfãți­șare, venise sã cumpere o mașinã de cafea, pentru barul din restaurantul sãu. Era un zdrahon înalt, ars de soare, cu o fațã dãltuitã-n lumini și umbre. Era trecut bine de prima tinerețe, dar altoit cu tinerețe. Avea o pleașcã veche de pãlãrie pe cap, cu boruri largi sub care se aflau ochelarii de soare ce-i ascundeau privirile. Dintr-o cãmașã în carouri ce atârna fleoandãra pe el, douã brațe groase ieșeau la ivealã. Pantalonii scurți și rupți pe alocuri de atâta purtat, erau strânși pe foale de o curea cu cataramã strãlucitoare. Doar bocancii mari se arãtau mai puțin șifonați de cãlcãturã, deși încãlțau douã trunchiuri de copac, de le zicem picioa­re. Era însoțit de o „gãlbioarã înfloratã” cu ochii crãpați, o malaieziancã  juma de buletin, care ciripea neconte­nit într-o limbã ce se dorea a fi a lui Shakespeare. Ciripea, dupã cum spuneam,  rãstin­du-se în reprize, parcã șlițu­rilor lui Stuart și a jerpelitului, ce-o zãreau de la  înãlțimea tavanului încãperii. Amândoi aveau acea expresie tâmpã a feței atunci când o priveau și-o ascultau pe mãrunțicã. Se dãdea de ceasul morții cã interlocutorii pricepeau greu, ce deal-uri bune cu d-ale cafelei vãzuse ea pe Net. Lui Stuart, încorsetat de sno­bismul insular, spilcuit în acea zi de parcã mergea la nuntã, nu-i venea la îndemânã sã trateze cu  „coate goale” și fãrã prea multã eleganțã, i-a flituit. Priveam și surâdeam la comicul situației, fãrã sã înțeleg de unde pânã unde a tras concluzia balonatul cu gaz exploziv, cã „ruptura” de lângã noi e milionar. Stuart, vãdit ofuscat c-a fost deranjat de „nime-n drum”, a dat-o spre biroul sãu însoțit și de Jason, care vorbea gesticulând. Mai mult din jenã i-am condus pe cei doi cumpãrãtori spre ieșire și mare mi-a fost mirarea sã-i vãd îndreptându-se spre un Nissan (UTE - ge­nul de camionetã america­nã). Am ieșit cu ei din clãdire și din vorbã-n vorbã am aflat cã sãrãntocul nu prea-i sãrãn­toc; cã a cumpãrat și al treilea restaurant, ca sã-i dea ocupație consoartei (se poartã asiaticele tinere pe lângã seniorii australieni), motiv pentru care dorea ca ea sã-și aleagã și cafeaua și „sculele” de preparat; în rest  afacerea cu creșterea cailor de rasã la fermã, pe care-i lãsase cu câțiva îngrijitori, ceea ce explica într-un fel ținuta de bal.  Intervenția tardivã a lui Stuart nu l-a mai întors din drum pe cumpã­rãtor, dar întotdeauna pentru un eșec cineva e vinovat și trebuie sã plãteascã, așa cã cel spãlat a fost tot pârțãnogul, care nu l-a atenționat la timp pe șef, cu cine stã de vorbã; Jason fusese într-o searã la terasa unui restaurant și din întâmplare îl vãzuse pe „jerpelit”, un om care nu se uitã. Tot atunci aflase de la personalul ce deservea clientela, cã el e proprietarul și cã mai are și o fermã de cabaline.

Perioada de lucru la Coffex a fost una înfloritoare; mã simțeam confortabil pentru cã eram scutit de coabitarea cu alții, cã eram apreciat pentru ceea ce fãceam, cã interac­ționam bine cu clienții și mai ales cã aveam un salariu bunicel.

Au trecut mai mult trei ani de activitate când vizita intempestivã a managerului general din Melbourne mi-a tulburat apele. Am fost chemat în biroul lui Stuart unde am fost lãudat de ambii șefi mai dihai decât o fac  doi popi la groapã. Mi-a fulgerat prin minte cã sigur e vorba de-o mãrire de salariu, dar n-a fost sã fie așa. Mi s-a adus la cunoștințã cã firma trece printr-o perioadã dificilã din punct de vedere financiar și cã sunt nevoiți sã concedieze și din personalul tehnic, considerând cã e mai avanta­jos sã se lucreze cu contrac­tori. Mi-au spus cã sunt ultimul cãruia i s-a desființat postul, iar cã activitatea subsem­natului înceteazã imediat. A cãzut Cerul peste mine. Gândul mi-a zburat imediat la ce vom face cu plata ratelor bancare pentru casã. Un timp ne puteam descurca, dar cât, se punea întrebarea? Colac peste pupãzã și soția mea dupã aproape  nouã ani de activitate la aceeași compa­nie, parte guvernamentalã, se afla tot în postura de liber schimbist. Peste 25 de posturi au fost desființate. Ne aflam, dacã bine-mi amin­tesc, în acea conjuncturã internaționalã în care Bursa de pe Wall Street a colapsat iar acum trãgeam și noi ponoasele. Oricum, situația era fãrã precedent, dar nu fãrã ieșire, ne spuneam noi încu­rajându-ne și croind scenarii. Cu toatã disperarea e bine cã n-am intrat  în panicã și ne-am pãstrat cumpãtul. Atât eu cât și jumãtatea am primit recompense de la firme, procent din suma câștigatã pe timpul lucrat pânã la desființarea postului, conform legii. Ne-a alinat puțin sufletele faptul cã fiul nostru a sãrit imediat sã ne sprijine financiar. De șomaj nici nu putea fi vorba pentru cã nu eram și nu suntem cetãțeni australieni, ne aflãm în țara cangurilor ca neozeelandezi; avem cam toate drepturile, inclusiv dreptul la pensie, dar nu la șomaj. Se pare cã în trecutul nu foarte îndepãrtat, verii din insule (neozeelan­dezii) au abuzat prea mult de acest ajutor în Australia, încât el a fost tãiat. Calcule peste calcule fãceam zilnic, dar mai rãu era cã perspectivele nu pãreau deloc încurajatoare, toatã media vorbea de recesiune și de pierderea serviciilor. Degeaba soția a depus peste o sutã de apli­cații, ba a mai fãcut și volun­tariat, doar, doar va gãsi ceva, dar degeaba. Încercam sã ne adunãm mințile cu gândul cã vom ieși și din asta, și-am ieșit în final, mulțumescu-ți Doam­ne! Dupã douã sãptãmâni de stat pe tușã, am fost „adoptat” de o altã companie, „Espresso”, unde urma sã-mi exercit abilitãțile. Aveam, zic eu, o bunã repu­tație în branșã, ceea ce a dus la o îmbarcare rapidã, pe același salariu și pachet con­tractual, mașinã de serviciu plus telefon. Patro­nul, evreu de origine, era un tip jovial, fãrã „asperitãți” fizice sau psihice de consemnat. Își conducea afacerea tot timpul cu zâmbetul pe buze, ceea ce crea o apropiere colegial-umanã mai puțin întâlnitã în alte pãrți. Compania era mai mare decât filiala de la care plecasem și se afla într-o locație cu vad mai bun și  tot aproape de locuința mea (zece minute de condus). N-am început bine activitatea cã am și avut o primã surprizã: o mașinã de cafea sã repar pentru „Coffex”, precedenta firmã. În scurt  timp de la o întâlnire intempestivã cu Stuart, am aflat, cã șefimea din  Melbourne a constatat cã ideea folosirii serviciilor con­tractuale mai mult a dãunat, întrucât cheltuielile se ridicau la sume mai mari decât leafa angajaților. Vechea companie nu mai putea înre­gimenta pe nimeni, întrucât odatã cu restructurarea, posturile tehnice pe care le avea rãmâneau blocate, conform legii, cinci ani de zile. Nu era rãu la noul serviciu, colegii erau și ei de treabã, iar cu șeful direct, bun teh­nician, mã înțelegeam exce­lent. Toate bune și frumoase, pânã când tentația de a câș­tiga mai bine m-a determinat sã schimb compania, deși nu trecuse nici mãcar un an de când lucram. N-am auzit pânã acum pe cineva care sã fie alergic la bani. Nici eu nu am hiba asta și nici atunci n-am avut-o, cu atât mai mult cu cât numai subsemnatul aducea un venit în casã. O altã companie „Bonissimo” mi-a oferit un job pe aceeași poziție, cu bani la care nici nu visasem. Lucram iarãși singur într-un atelier aranjat de predecesorul meu, un franțuz care în acel moment era bolnav. Aveam și un manager pe sectorul de servisare, un habarnist în meserie (era pila unuia din patroni), care se ocupa în spețã cu probleme de aprovizionare și distribuție a cafelei, preparatã și amba­latã într-un alt atelier al com­paniei. Dupã aproape un an mi-a apãrut și colegul, o problemã de sãnãtate l-a ținut departe de job (nu m-au inte­resat detaliile). Era priceput, dupã cum am putut observa, dar oțârucã șui. Cu aere de vedetã cãzutã-n derizoriu a încercat sã dea comenzi cui nu trebuia și l-am pasat tânãrului nostru șef. Așa a început „simfonia”, între pu­bert și franțuz, ca-n „hexagon”, guvern versus cãmãșile galbene”. Dupã un timp a intervenit patronatul între ei, pentru cã de la faza cu înjurãturi au ajuns sã se încaiere. D-ale tinereții valuri. Am plecat în concediu din nou spre România, cu destinația Sibiu, orașul meu de suflet.

Continuarea 6 oct. 2020

Marius GHINESCU