Cum se recunoaşte un patriot? – O nouă epocă de cultură - „Voltaire al românilor” – Pînă unde răsună graiul acestui neam?

 

Sărbătorirea zilei de 1 Decembrie - de centenar - a unit românii, întreaga mass-media dovedind maturitate şi valorificând evenimentul prin cultivarea unui sentiment unic. pe care fiecare român ar trebui să-l aibă din naştere, din familie sau din educaţie: dragostea de ţară. Dragostea de patrie - patriotismul - se defineşte ca legătura emoţională cu  ţara şi naţiunea, în care fiecare s-a născut, o legătură ce defineşte şi o atitudine civică, ce ar trebui predată în fiecare şcoală. Motivele legăturii pot fi culturale, politice dar şi etnice, noţiunea neputând fi confundată cu xenofobia şi naţionalismul. În timp ce în multe ţări, în fiecare dimineaţă şcolarii cântă imnul naţional, asistând la ridicarea drapelului, în România ultimelor decenii cultivarea patriotismului a fost abandonată, rezultatul fiind elocvent: exodul şi depopularea.

Istoricul Nicolae Iorga (1871-1940) afirma că: «un patriot se recunoaşte prin faptul că iubeşte, respectă şi caută să adune şi să îmbunătăţească tărâmurile şi oamenii, pe când un şovinist urăşte tot ce nu-i seamănă şi dezbină oamenii». În dezbaterea publică a Centenarului, puţini istorici au evocat rolul enciclopedistului Nicolae Iorga, un adevărat filosof al istoriei, George Călinescu afirmând că acesta a jucat în cultura românească – în primele decenii ale sec. XX - „rolul lui Voltaire”. În ultima parte a liceului a aderat la grupul literar conservator „Junimea”, devenind treptat un puternic activist de centru dreapta şi militând în „Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor”. În lucrarea „Spre unitatea statală a poporului român”, Vasile Netea scria: «Crezul lui N. Iorga cu privire la necesitatea adâncirii luptei pentru unitate a fost mărturisit la 18 mai 1903 prin articolul „O nouă epocă de cultură”. „Avem – scria marele istoric – visul de unire naţională în aceeaşi formă politică (dar) îl legănăm în vorbe şi nu-l chemăm la noi prin fapte, hotarele mai sînt încă hotare pentru cultura noastră. Ne dorim uniţi la un loc şi nu ne cunoaştem nici acum. Conducătorul „Sămănătorului” milita pentru o cultură naţională „dintr-un hotar al românimii pînă la altul”, pentru scrierea şi răspândirea de cărţi româneşti „pînă unde răsună scrierea şi răspândirea de cărţi româneşti „pînă unde răsună graiul acestui neam”. Ecoul articolului a fost imens. Din toate părţile pămîntului românesc încep să se îndrepte spre redacţia „Sămănătorului” periodice provinciale, broşuri scrise de autori necunoscuţi, dări de seamă despre adunări culturale şi spectacole artistice, înfiinţări de biblioteci şi muzee, revista avînd pentru toate un cuvînt de bună primire, o apreciere sau o dojană, tendinţa sa fiind o amplă culturalizare naţională.» Vasile Netea prezenta şi începutul revistei: «În jurul „Sămănătorului”, revistă înfiinţată de Al. Vlahuţă şi George Coşbuc, foştii conducători ai publicaţiilor „Viaţa” şi „Vatra”, cu sprijinul lui Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii publice, s-a strîns cel mai mare număr de scriitori transilvăneni întîlniţi pînă acum la o revistă transcarpatină. Unii dintre ei, ca I. Slavici, G. Coşbuc, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Maria Cunţan, Maria Cioban, Ilarie Chendi, Ecaterina Pitiş, Z. Bârsan,  aveau o mai veche activitate literară, în timp ce O.Goga, I.Agârbiceanu, Gh. Stoica, I.U. Soricu, Ion Borcea ş.a. se aflau la începutul afirmării lor. Pe lângă scriitori apar şi unii istorici literari, istorici şi geografi ca Gh. Bogdan-Duică, Al. Lapedatu, Gh. Munteanu – Murgoci. Prezenţa la „Sămănătorul” a atîtor scriitori de peste Munţi se explică şi prin faptul că în redacţia revistei au funcţionat ca redactori, în primii ani, pe lângă G. Coşbuc, M. Sadoveanu, Şt.O. Iosif, Ilarie Chendi şi I. Scurtu, iar mai târziu A.C. Popovici (1908-1910).».

Remarcând că toţi au fost tribunişti - la Sibiu şi Arad - consemnăm ideile directoare ale revistei, în viziunea nemuritorului Coşbuc: «Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru: „Fără idealuri nu e luptă şi fără luptă nu e nici literatură”; „Am rupt firul tradiţiilor, ne batem joc de credinţa strămoşilor, luăm în deşert instituţiunile ţării şi aşezămintele ei, râdem în pumni de asperaţiunile naţionale şi importăm în literatură (...) – câte şi mai câte bolnave idei şi cu totul străine spiritului românesc». Alexandru Vlahuţă, explica în articolul „Cărţi pentru popor”: «Icoane din trecut, întâmplări vitejeşti, isprăvi din acelea care-ţi înalţă sufletul, scene din viaţa de la ţară, pilde şi învăţături sănătoase date într-o formă atrăgătoare, puterea providenţială a unui primar ideal, a unui proprietar, a unui preot, a unui învăţător – aşa cum îl visăm şi cum ar trebui să fie oamenii aceştia – bunătatea, jertfele, munca şi izbînzile lor, întrupate în povestiri calde, sugestive, aşa ca cititorul să se simtă mişcat ca de lucruri văzute aievea şi să capete îndemnul de a-şi aduce şi el partea lui de bine pe lumea asta, de a se face şi el folositor cu ceva ţării şi neamului lui”. Scriitorii sînt chemaţi să-şi facă „datoria”, să lupte împotriva importului de idei, a coruperii limbii prin împrumuturi străine. Contestînd simbolismul, revista încurajează acele producţii care proslăvesc „marea viaţă a poporului” român, trecutul lui glorios, „frumuseţile acestui pămînt”, etc».

Relaţia dintre cultură şi politică, era explicată, pe înţelesul tuturor, de istoricul literar şi filologul, acad. Sextil Puşcariu (1877-1948) în articolul „Grupări literare şi idei politice”, apărut în Tribuna nr. 30 din 8/12 februarie 1912:

«Un om e pregătit pentru lupta vieţii când cunoaşte viaţa din jurul său şi când se cunoaşte pe sine. Deoarece însă viaţa ascunde în sine taine nestrăbătute şi surprinderi neprevăzute, deoarece adesea vedem că imposibilul de ieri devine astăzi posibil şi, invers, nădejdile noastre cele mai temeinice se spulberă în faţa unui accident neprevăzut, cunoaşterea vieţii se va restrînge în limitele unor experienţe adunate cu înţelepciune şi în trezie neîncetată de a putea apuca prilejul binevenit. De aceea condiţia a doua devine cu atît mai însemnată: cunoaşterea de sine. A calităţilor şi a lipsurilor, a forţelor şi a slăbiciunilor proprii. Cunoaşterea părţii mele slabe mă va face de a mă resemna în parte în aspiraţiile mele, de a potoli rîvna înnăscută în fiecare om de a atinge înălţimi mai presus de firea mea, dar în acelaş timp mă va face să caut să mă întăresc din partea unde ştiu că sunt vulnerabil, să muncesc spre a acoperi lipsurile cu care m’am născut. Conştiinţa forţelor şi a calităţilor mele îmi va da dimpotrivă puterea forţelor să intru în luptă, să-mi formez un ideal care chiar dacă întrece puterile mele momentane, fiindcă vreau cu tot dinadinsul a’l ajunge, simt că mă pot apropia de el.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre un popor şi mai ales despre poporul nostru românesc. Viaţa noastră va fi aşa cum o vor alcătui-o împrejurările externe şi aşa cum ne-o vom plăznui noi înşine. Spre a fi pregătiţi pentru viitor, trebuie să urmăm, povăţuiţi de experienţa ce ne-o dă istoria şi veşnici treji la surprinderile ce le pot aduce ziua de mâne, politica noastră aşa zisă externă. Să menţinem legăturile şi prieteniile pe care le socotim favorabile şi resemnându-ne de-a vrea cu tot preţul „mai binele” să căutăm să pregătim „binele” pentru care în fiecare moment poate sosi, pe neaşteptate, momentul oportun. În acelaş timp însă să ne pregătim pentru viaţa noastră internă, să întrebuinţăm forţele şi aptitudinile noastre pentru o întărire necontenită, să ne cunoaştem slăbiciunile, spre a le putea îndrepta. Căci nu e voie să uităm un lucru: alianţele şi prieteniile pe cari le căutăm înafară, le vom afla cu atât mai uşor, cu cât ca aliaţi reprezentăm o forţă care la un moment dat poate să şi ofere, nu numai să ceară». (va urma)