Școala, ba ruină, ba redută

Am primit de la cineva, zilele trecute, un material video, în care directoarea unei școli pe care o preluase în urmă cu 10 ani într-o stare mai degrabă de ruină decât de unitate de învățământ, povestea, pe cât de sincer, pe atât de grăitor, cum a reușit să schimbe soarta acelui loc ce formează oameni. De la tavane ce stăteau să cadă, cantină insalubră și ansambluri monitor-tastatură fără unitate centrală, la un „renume” ce-i ținea departe pe elevii care voiau să învețe: aceasta ar fi imaginea liceului cu pricina, la momentul preluării. 

A trecut un deceniu de când o femeie inimoasă a început să transforme ruina într-o școală pe ușa căreia ies azi olimpici, elevi bine pregătiți și tot pe ușa căreia își doresc să intre din ce în ce mai mulți copii buni. Din fericire, directoarea a avut alături o echipă, adică niște oameni a căror principală preocupare nu a fost aceea de a-i pune bețe în roate. Pare o poveste de succes, alături de multe altele. „Multe” e un fel de a spune, pentru că și mai multe sunt cazurile în care oamenii ce vor cu adevărat să facă ceva se izbesc frontal de redutele cumetriilor, prieteșugurilor dubioase și intereselor ce nu au nimic de a face cu verbul „a construi” (exceptând acele construcții ale avantajelor personale).

În România, meritocrația e o noțiune desuetă, un amănunt ignorat de cei preocupați de căpătuirea și ascensiunea proprie, a neamurilor și acoliților lor. Oameni precum femeia din această poveste sunt, de multe ori, descurajați, marginalizați, deoarece valeții buni executanți, incapabili, dar plini de servitute și lingușeli în raport cu binefăcătorii lor sunt preferați în detrimentul unora care vor să construiască sănătos, durabil, exclusiv pentru semeni. 

Așa cum s-a întâmplat în cazul de față, uneori mucegaiul e dat la o parte și în locul lui e așezată tencuiala ce face aerul respirabil. Numim aceste situații povești de succes, le mediatizăm, pentru că într-o lume anormală, normalitatea minoritară trebuie arătată. Dar în câte alte unități de învățământ nu colcăie nepotismele, favoritismele și mentalitatea „lasă că merge și așa, nouă să ne fie bine!”? Despre astfel de boli ale zidurilor și oamenilor din incinta lor vorbim aproape zilnic, iar când descoperim și salvatori cu har din sistem, îi prezentăm drept eroi. Căci, până la urmă, asta sunt. Într-o societate normală ei nu ar fi cu nimic ieșiți din comun, dar cum nu viețuim în ținutul firescului, orice semn de viață pe care îl dă normalitatea se transformă în fapt divers.