E mult mai simplu să insulţi decât să aduci argumente

Ați observat ceva la populația actuală a României? În copleșitoarea ei majoritate, nu mai are puterea, nici cheful, nici chiar logistica necesară pentru a purta o discuție în contradictoriu, cu argumente și contraargumente. Toți au adevărul lor, nu neapărat – sau de cele mai multe ori „nu” complet – adevărat. Toți au convingerile lor solide, de granit, bazate pe concepții clare de care nu se lasă mai ceva ca eroii aceia comuniști din filmele proaste de propagandă care mai degrabă își mâncau carnetul de partid decât să îl lase pe mâna dușmanului. Toți, având convingerile acelea, nu acceptă ca nimic din exterior să le polueze sau să le modifice, schimbe, îmbunătățească. Ei știu, ei sunt siguri. Ei sunt consumatori de gândire fast-food: idei concepute de alții, servite de-a gata, ușor de digerat, care dau chiar dependență. Ca orice produs fast-food, nu prea țin de foame pe termen lung, dar în loc să concepi tu ceva mai hrănitor (pentru creier) apelezi iar la dealerii de idei fast-food, sau la dealerii dealerilor. Așa devii din convingător, convins. Un convins mai fanatic decât fanaticii anilor ’30 prin grija și cu sprijinul cărora au apărut războaie în care deși băieții buni au câștigat, a fost tot rău după aia. Ei, aceștia, într-o discuție în contradictoriu, le e mai simplu să încerce să îţi închidă gura din prima, că doar pleci și îi lași în treaba lor. Le e mai simplu să insulte și să facă bășcălie decât să aducă argumente care să fie deasupra argumentelor tale. Și, având în vedere posibilitățile extrem de multe de a te exprima în public de acum, îi și găsești și te lovești de ei foarte ușor.

Ia intrați pe un grup din ăsta de convinși de-a gata și spune ceva contrar curentului principal (cum am făcut eu într-o discuție despre 1989 unde se bătea câmpii pe tema unui eveniment controversat). Vei fi luat cu huo mai ceva decât, pe vremuri, feciorii care veneau la bal la căminul cultural din alt sat ca să agațe și ei ceva la modul etnofolcloric. Vorbești aiurea, ești prost, hai lasă-mă, hai sictir, mai pune mâna și informează-te de la televiziunea AIA, ești praf, furi curent, ce-ai bout, du-te bă de aici. Dar, de regulă nimeni din enclavele acelea ciudate de monopărelnici nu te ia pe îndelete ca să te demoleze așa, la modul profesionist, cu argumente care să te facă să pleci cerându-ți scuze. Bineînțeles că, măcar pentru a te distra sau a-i face să își dea singurii peste cap, le ceri să motiveze. să dovedească. Îi îndemni să te convingă. Să arate că îi duce capul dincolo de recitarea lătrată a unor pachete de sloganuri care arată doar cât de spălat pe creier ești sau ai ajuns.

Neputința în a te combate, habarnismul parțial sau total și lipsa trecerii prin filtrul rațiunii și al logicii sunt ascunse de aroganțe ieftine: „Degeaba îți spun”, „am treburi mai bune de făcut”, „nu am timp pentru discuții din astea”, asta în cazul în care adversarul este, totuși, un finuț. Când este însă din cei obișnuiți, vei fi invadat cu etichetări, insulte, înjurături chiar și inevitabilele glumițe de fabrică pe care le ştiai de decenii și știai că-s și proaste.

Morala? Oamenii și-au creat un adevăr al lor, mai apropiat sau mai îndepărtat sau mai complet pe dos față de adevărul… adevărat. Nu e real ce e real, ci e real ce îmi convine și ce am eu chef. Tot ce tulbură acest adevăr al meu este dușmănos și trebuie ori desființat, ori interzis, ori, măcar, îndepărtat din bula mea. Cine nu e cu noi și ca noi, e împotriva noastră. Zici că toți sunt copiii celor care se luau la bătaie pentru că unii erau cu rockul, alții cu depehe-ul. Măcar atunci, din ambiție, îți mai lărgeai cultura muzicală.

De legendă, pentru mine, a fost o discuție cu cineva care căuta să mă convingă că o insitutție de învățământ mi mai există, deși eu tocmai scrisesem despre ea. Îmi amintesc (și) că NU am reușit să-l conving. Aia știa el, ăla era adevărul lui…