Rockul a devenit o chestie pentru fițe și corporatiști

Chiar dacă m-am lăsat de sportul ăsta de destulă vreme, nu pot să nu remarc că rockul, ca gen muzical și ca manifestare în teren, a devenit din muzica rebelă a unor tineri nemulțumiți de tot ce era în jurul lor, un fel de chestie cool, de lume bună. Iar dacă e și un concert, tu mergi acolo ca să nu atât că ești fanul trupei, ci că îți permiți, că uite, vei fi tu la lucru setat pe „am înțeles” și îmbrăcat conform filosofiei companiei noastre, dar uite, că ai permisiunea de a fi un mare rebel, care poate chiar da din cap pe „polizoarele” de la One (piesa, adică) și chiar poți fi un VIP la loja specială, făcând și tu smenul acela „bullhorn”, destul de diabolic ca simbol, dar pe care toți în făceam, crezând că însemnă „HM”, adică „Heavy Metal”.

Da, vorbesc de evenimentul evenimentelor, concertul cu Metallica, cel care a reușit și el să dezbine ceea ce mai era de dezbinat, împărțind lumea în pro și contra, între cei care zic că a cântat bine și cei care zic că ba invers, fiecare făcând paradă de cât de rocker e, cum se topește pe Unforgiven și ce adrenalină îi întră la solourile lui Hetfield. Și astfel am prins și asta, rockerismul conformist. Metallica a devenit o trupă mainstream, zic eu. Adică înțelegi, nu mai e cea care răcnea supărată împotriva războiului şi a sistemului. Thrash metalul acela de underground prin anii ’80-90 acum s-a subţiat, comercializat, a devenit chiar burghez.

Am ascultat (și) Metallica la vremea când rockerii erau majoritatea niște adolescenți fără prea multe posibilități materiale, când se împrumutau casete la greu, când se făcea chetă pentru ţigări sau votcă. iar dacă aveai o casetă sau un tricou original, erai superstar. Nu erau fițe în zonă. Metallica suna bine și cam atât, alături de alte trupe care sunau şi mai bine, nu ajunsese la stadiul de a avea în public zone VIP și nu erau nici atâtea postări de influenceri despre ce super a fost, de zici că au mers la balul Operei din Viena, nu pe un stadion.

Dacă mergeai la un concert, nu trebuia să te înghesui ca la tigăi moca cu luni înainte pe siteurile de ticketing, ca să dai sute sau mia pe un bilet. Locurile erau de două categorii, în față la dat din cap sau în spate la sărit pe scaune și nimeni nu auzise de categorii speciale de bilete. E absurd ca la un concert de muzică teoretic protestatară, tu să stai ca boierul în separeu și să dai din cap așa, în particular ca un rebel favorizat de sistem.

Ce-i drept nici rockul de acum nu mai e ca cel de atunci. Nici trupele. Majoritatea dintre cele „clasice” au atins o frumoasă vârstă și nimeni nu mă poate convinge să merg așa, din compasiune, să îi văd pe cei care săreau pe pereți acum 40 de ani la vârsta la care îți vine să le cedezi locul în autobuz. Atunci era atunci, trebuiau să vină atunci, când erau în floarea și a vârstei și melodic. Acum ce să fac? Să îmi amintesc de cum sunau atunci? Păi mai bine îi ascult cum sunau atunci. E mai rentabil și mai la îndemână.

Da, am prins vremea când rockul era sărac. când la concert puteai lua camuflată la purtător o sticlă de ceva tărie și când mai puteai palma o țigară în sală. Când se stătea în parc sau în scara blocului şi când bișnițarii din centru și șmecherii de discotecă te vânau pe stradă, că erau pletos şi aveai lanţ, ia în liceee se iscau bătăi între rockeri și „cefele rase” ale iubitorilor de MC Hammer. A fi rocker atunci era o chestie asumată, nu fiță de weekend.

Deci cum am spus, am fost cu rockul, m-am lăsat de el ca de un viciu, (că era un viciu) mai ales când am prins cum e cu simbolistica, mesajul şi apartenenţa la chestii mai întunecate, dar totuși, mă amuz tare când văd tot felul de supuși ai societății mimând revolta şi dând lecțiiddespre ce a vrut să spună Metallica în „For Whom the Bell Tolls” și despre cum nu ai voie să îi critici pentru că sunt părinţii heavy-metalului (ei au zis, nu eu).