Despre cum nu poți fi si nimic nu poate fi 100% retro, oricât te-ai chinui

De multă vreme sunt la modă evenimentele retro, care te rup de prezent pentru a te duce înapoi în timp, în perioada aceea „good old times”, când era altfel totul față de acum. La fel, filmele cu acțiunea în trecut încearcă să te transleze din „acum” spre „atunci”, prin diverse procedee care să reediteze locurile, oamenii, atmosfera de altădată. De la party-uriule retro la acțiunile de reenactment la poze, piese de teatru, filme mai serioase sau mai ne, până la compozițiile realizate (stupid) de inteligența artificială, este o întreagă campanie a readuce, retrăi, reproduce cum era atunci. Morala, v-o spun sincer, ca un om care apreciază trecutul mai mult decât prezentul, este asta: Degeaba. Nu merge. Nu se poate. Nu ai cum. Reușești doar așa, un mic kitsch, o tentativă patetică, un ceva mulțumitor pentru cei fără pretenții dar la anumite distanțe, mari sau mici, față de cum și ce era Atunci.

Bun, și retro-ul acela a evoluat, pe măsură ce timpul a trecut. Retro-ul anilor ’70 erau anii ’30-’40. Retroul anilor ’80-90 erau anii ’50-’60. Acum retro vâd că sunt și anii ’90, ceea ce mi se pare super amuzant, mai ales în materie de modă, muzică și party-uri. Dar tot nu merge.

O dată, este viziunea kitschoasă de acum a perioadei de atunci. Adică se găsește cineva care are cunoștințe vagi despre subiect și realizează o chestie. Care în mod sigur va ieși ceva gen manea. Adică anii ’30 nu erau doar fete tunse scurt, bărbați la costum cu părul îmbibat cu briantină și Zaraza. Sunt mult mai mult. La fel cum muzica anilor ’80 nu e doar ce și-a tras DJ-ul ăla „retro” în playlist. Valabil este și cu mult prea publicitarul Ev Mediu, unde vezi nivelurile lui „atât s-a putut” la orice festival de gen. Dincolo de viziunile habarniștilor că atunci existau doar cavaleri cu săbii de samurai, domnițe în voaluri semitransparente, amazoane în mini, saltimbanci înghițitori de foc, vikingi machiați ca trupele de black metal și vrăjitoare sexy în lanțuri, Evul ăla Mediu era și cu meșteșugari, cu țărani, cu preoți, călugări și studenți, negustori de orice, și nu era o execuție la două ore și un război general pe săptămână. Dar na, tentativa, în cazul acesta nu se pedepsește.

Nu poți reda 100% ce a fost înainte. Nu ai cum, chiar dacă ai fi aproape de perfecțiune. Bărbații secolului XIX arătau cumva, cei din interbelic, altcumva, cei din anii ’50 cu totul altcumva, fiecare decadă aducea ceva diferit în aspectul fizic. La fel și femeile. Mai este și comportamentul, pe care cu greu îl poți reproduce, pentru că nu ai cum. De atmosferă, ce să mai povestim. Un militar din primul război mondial nu va semăna niciodată cu un reenactor din anul acesta. Dacă se va face un nou film cu 1989 (a fost o tentativă recent) nu se va reuși deloc și nicicum să te transpună în atmosfera de atunci, mai ales dacă ai trăit-o pe viu, la acel moment. Ca să nu mai vorbim de decor, care nu ai cum să-l faci ca să reproducă perfect.

Muzica de atunci nu mai poate fi reprodusă 100% acum, oricât s-ar încerca și oricâte găselnițe digitale s-ar folosi. Atunci suna ca atunci. Acum nu sună ca atunci. Poți cânta perfect ca Beatles dar nu ești și nu vei fi Beatles iar ceea ce vei cânta, oricât de fidel, nu va fi Beatles. Poți forma o orchestră de jazz din anii ’40 cu fix aceleași instrumente și să interpretezi notă cu notă o piesă de succes de atunci. Poți interpreta la perfecție Chopin dar nu vei suna ca Chopin în perioada lui de glorie.

Bun, dacă îți dai silința așa, la detaliu, dacă cei care sunt implicați au studiat și analizat și sau reușit să intre cât mai bine în rol și interpretează excelent, dacă decorul este fidel ar ieși ceva mai aproape de fosta realitate. Dar nu e exact ca atunci. Ceva ar trăda că e de fapt acum. Nu poți fi 100% retro, oricât te-ai chinui. Ce a fost a fost.