Încă se mai aud ecourile discuțiilor despre voucherele de vacanță ce ar putea fi acordate și angajaților din mediul privat. Facilitatea de care beneficiază în prezent bugetarii e o mană cerească pentru multe familii în care ideea de vacanță a fost, pentru multă vreme, o utopie. Să dăm Cezarului ce-i al lui: 1450 de lei nu reprezintă o sumă importantă, suficientă pentru un concediu, dar e un ajutor pe care mulți îl completează pentru o vacanță petrecută în România, la munte sau la mare. Problema e că aceste vouchere de vacanță au și un efect advers: cel puțin pe litoralul românesc prețurile pentru cazare au explodat de când există această facilitate. Extinderea voucherelor și în mediul privat ar fi binevenită pentru mulți angajați din acest sector, dar pentru sănătatea turismului românesc nu am putea spune că lucrurile sunt neapărat în regulă. Despre hotelurile de pe litoralul românesc am tot vorbit, în unele dintre ele am și stat. Am spus-o de multe ori, fiind mai nostalgic din fire, trec mai ușor peste mirosul de DTT, de canalizare înfundată, pentru că retrăiesc prin ele vacanțele din anii 80, petrecute în hotelurile OJT. Am stat într-un astfel de hotel, la Neptun, și pot spune că la etajul 1 mirosul de canalizare era mai mult decât un resort ce te trimite printre amintirile din copilărie. La parter, duhoarea fusese acoperită vremelnic de un soi de amestec de clor și soluție parfumată, așa că era un trio de miresme, ca o piatră de încercare pentru respirație. La micul dejun am descoperit orezul cu lapte, pe care îl savuram în 1985, niște felii străvezii de salam cu o culoare dubioasă și o telemea la originea căreia părea să fi stat mai multă apă decât lapte. Să zicem că n-am făcut o tragedie nici din faptul că cearșafurile erai rărite până la transparență. Am făcut haz de necaz și mi-am spus că probabil dormisem pe ele și în urmă cu 30 și ceva de ani. Ar mai fi un amănunt: hotelul nu era vreo ruină, ci o unitate de cazare deasupra intrării căreia tronau trei stele și care trecuse (zice-se) printr-un amplu proces de renovare. Camera costa 190 de lei/noapte, iar după vreo doi ani, când voucherele de vacanță au început să facă legea pe litoral, prețul acelorași miresme, cearșafuri și aceleiași strâmtori a băii ajunsese la aproximativ 600 de lei. Și uite așa, când privești spre stațiunile românești prin prisma platformei de rezervări, ai sentimentul că urmează să te îndrepți spre te miri ce stabilimente luxoase. E ceva mai scump decât în Grecia, la fel ca în Italia, un pic mai ieftin decât pe Coasta de Azur și mult mai costisitor decât în Thailanda, Filipine ori Seychelles. De ce? Pentru că beneficiarii de vouchere trebuie să consume undeva banii de pe card, iar cum acel loc e, în general, litoralul românesc, hotelierii, ași într-ale ciupelii, au crescut tarifele generând o malformație a turismului de la țărmul Mării Negre. Carevasăzică, ajutorul perceput la nivel familial se transformă într-un upercut nimicitor plasat în fruntea turismului.