De la vânător-culegător la cumpărător-aruncător

Fac parte din Generația X, iar asta poate să însemne foarte multe lucruri, printre care instincte bune de supraviețuire, tehnici de combat stil „după zidurile gri” și, firește, cozile la lapte, la pui, la aprozar… la aproape orice. Adică fac parte dintr-o generație care a cunoscut destul de intim teama că mâncarea se poate termina și că te poți culca flămând nu pentru că ai uitat să dai o comandă, ci pentru că, pur și simplu, nu mai era.

Și acum trăiesc într-o senzațională eră a abundenței, în care aproape totul este la un „coș” distanță, fie că vorbim despre cel pe care îl împing prin supermarket sau despre cel desenat pe ecranul telefonului. Îmi aduc aminte perfect de vremurile în care mâncam ce aveam în farfurie și nu prea exista departament de reclamații; poate ajuta și privirea tatălui meu, nu spun că nu, dar cert este că nu-mi amintesc să fi negociat vreodată dacă vreau altceva la cină. Astăzi merg cu copiii la supermarket și, uneori, când ajung la casă și mă uit la cărucior, am senzația că familia mea deține informații confidențiale despre o invazie iminentă.

Partea interesantă este că eu știu că nu vine nicio invazie. Știu că mâine supermarketul va fi tot acolo, că rafturile vor fi din nou pline și că, dacă am uitat ceva, pot apăsa câteva butoane și cineva îmi va aduce produsul până la ușă. Știu toate acestea rațional și, cu toate acestea, ceva din mine continuă să creadă că este mai bine „să fie”. Să fie în frigider, să fie în cămară, să avem de rezervă, pentru că nu se știe niciodată.

Poate tocmai de aceea m-a fascinat atât de mult, când am citit Guns, Germs, and Steel a lui Jared Diamond, relația complicată pe care specia noastră a avut-o dintotdeauna cu resursele. Dacă privești istoria omului de suficient de departe, descoperi o specie care a petrecut cea mai mare parte a existenței sale încercând să rezolve o singură problemă: dacă mâine nu mai este?

Am vânat, am cules, apoi am învățat să cultivăm, să domesticim animale și, mai ales, să păstrăm. Am pus grâne în vase, am conservat carne, am făcut vin și am strâns miere, iar surplusul a devenit una dintre marile noastre victorii evolutive. Să ai mai mult decât aveai nevoie astăzi însemna că puteai supraviețui zilei de mâine. „Să fie” nu era o meteahnă, era o strategie de supraviețuire.

Numai că, undeva pe drum, lumea s-a schimbat mult mai repede decât noi.

Nu știu să fi văzut vreodată un documentar în care ghepardul, după ce aleargă până îi sare inima din piept după o antilopă, se așază lângă ea și decide că astăzi mănâncă doar cărnița moale, iar restul îl lasă acolo pentru că mâine mai prinde una. Sigur că natura are propriile forme de surplus și risipă, dar noi am reușit ceva spectaculos: am transformat surplusul dintr-o excepție într-un sistem.

Am construit o lume în care mâncarea nu mai depinde de anotimp, hainele nu mai sunt cumpărate pentru că cele vechi s-au stricat, iar obiectele nu mai trebuie neapărat reparate pentru că, uneori, este mai simplu să cumpărăm altele. Am rezolvat atât de bine problema penuriei, încât am creat problema opusă.

Și mă includ fără ezitare în această poveste. Mi-ar fi foarte simplu să scriu despre „societatea de consum” de undeva din afara ei, privind critic cum ceilalți cumpără compulsiv și aruncă. Numai că și eu am cumpărat haine de care nu aveam nevoie, am pus în coș ceva doar pentru că era la ofertă și am descoperit în spatele frigiderului alimente pe care le cumpărasem cu intenții foarte bune și pe care le-am aruncat câteva zile mai târziu.

În concedii, lucrurile devin și mai interesante. Ne umplem farfuriile la bufet de parcă masa aceea ar fi ultima ocazie în care omenirea va mai întâlni cartofi prăjiți, desert și pepene în același loc. Și nu cred că este o meteahnă românească; noi poate exagerăm cu farfuriile, alții cu paharele, dar mecanismul este același. Dacă este acolo și putem lua, luăm.

Poate pentru că, pentru cea mai mare parte a istoriei noastre, mai mult a însemnat mai sigur.

Numai că astăzi „mai mult” nu mai înseamnă neapărat siguranță. Uneori înseamnă doar un frigider prea plin, un dressing în care nu mai știm ce avem, case umplute cu obiecte care trebuie, la rândul lor, puse în alte obiecte cumpărate special pentru depozitare și munți de lucruri pe care planeta trebuie să găsească o cale să le înghită după ce noi ne-am plictisit de ele.

Și atunci mă întreb dacă risipa este, de fapt, problema sau doar simptomul unei frici foarte vechi, rămasă într-un creier care încă nu a înțeles că mâine rafturile vor fi din nou pline.

Generația mea a cunoscut două lumi într-o singură viață. Am plecat de la „mănâncă tot din farfurie, că nu se aruncă” și am ajuns la „lasă, mai cumpărăm”. Poate tocmai de aceea avem și privilegiul de a înțelege ambele extreme.

Nu cred că provocarea noastră mai este să învățăm cum să avem mai mult. La asta am devenit extraordinar de buni. Poate că următoarea mare lecție a abundenței este una pentru care nici evoluția, nici copilăria noastră nu ne-au pregătit: să învățăm când avem destul.

Editorial publicat în ediția print din 20 august 2026 în suplimentul Tribuna Financiară