Irina ZACK
Sunt locuri care te impresionează prin clădiri. Altele prin tehnologie. Unele prin cifre. Iar apoi există locuri care te impresionează prin motivul pentru care au fost construite.
Recent am avut ocazia să descopăr mai îndeaproape povestea Asociației Maria Beatrice din Alba Iulia. Recunosc că am plecat de acolo cu un sentiment greu de descris. Nu pentru că am văzut un centru medical modern, deși este impresionant. Nu pentru că am aflat despre mii de copii ajutați anual, deși și acest lucru merită toată aprecierea. Ci pentru că, dincolo de ziduri, echipamente și statistici, am descoperit o lecție despre ce se poate întâmpla atunci când o familie refuză să accepte că nu există soluții.
Povestea începe cu doi profesori din Alba Iulia, Iulia și Sebastian Onac, și cu fiica lor, Maria Beatrice, născută prematur. În urma complicațiilor apărute, familia a intrat într-un maraton al căutării de tratamente, recuperare și răspunsuri. Au trecut prin spitale din România și din străinătate, prin perioade lungi de internare și prin acea experiență pe care mulți părinți ai copiilor cu probleme medicale o cunosc prea bine: sentimentul că trebuie să lupți singur pentru copilul tău.
Din această nevoie personală s-a născut un proiect care astăzi depășește cu mult povestea unei singure familii.
În 2011 a fost înființată Asociația Maria Beatrice. În 2012 a fost deschis primul centru de recuperare. Ani mai târziu a început construcția unui campus medical care astăzi se întinde pe aproximativ 5.000 de metri pătrați și care își propune să deservească peste 2.000 de copii anual. Totul construit în mare parte din donații, sponsorizări și implicarea unei comunități care a ales să creadă în acest vis.
Într-o perioadă în care ne-am obișnuit să vorbim despre ce nu funcționează în România, despre ce nu avem, despre ce nu se poate, povestea Maria Beatrice vine cu o întrebare incomodă: ce s-ar întâmpla dacă am investi aceeași energie în ceea ce putem construi?
Pentru că, dincolo de recuperarea medicală, cred că adevărata performanță a familiei Onac este alta. Au reușit să transforme o durere personală într-un proiect de interes public. Au reușit să convingă oameni, companii, instituții și comunități că problema unui copil poate deveni responsabilitatea unei întregi societăți.
Și aici apare întrebarea care cred că îi privește și pe sibieni.
Ce putem face noi?
Nu mă refer neapărat la construirea unui campus medical. Proiecte de asemenea amploare apar rar și necesită ani de muncă, resurse și oameni excepționali. Mă refer la mentalitatea din spatele lui.
În ultimii ani am avut privilegiul să cunosc în Sibiu oameni extraordinari. Antreprenori care donează discret. Medici care oferă consultații pro bono. Profesori care schimbă destine. Asociații care lucrează pentru copii, pentru vârstnici, pentru persoane cu dizabilități. Comunități care se mobilizează atunci când cineva are nevoie de ajutor.
Am văzut acest lucru și la evenimentele organizate pentru Asociația Maria Beatrice. Am văzut companii care au ales să contribuie, oameni care au donat, antreprenori care au pus umărul fără să ceară nimic în schimb. Și de fiecare dată mi-am pus aceeași întrebare: dacă am reuși să transformăm această energie din reacție punctuală în construcție pe termen lung, oare câte lucruri am putea schimba?
Poate că nu avem nevoie să reinventăm roata și cred că uneori este suficient să observăm ce funcționează și să avem curajul să facem și noi la fel.
Maria Beatrice nu este doar o clinică. Este dovada că marile schimbări apar adesea din povești foarte personale. Dintr-un părinte care refuză să renunțe. Dintr-o familie care spune „nu este suficient ce există acum”. Dintr-o comunitate care decide să nu privească de pe margine.
Poate că acesta este și motivul pentru care proiectul m-a impresionat atât de mult. Pentru că nu vorbește despre perfecțiune, vorbește despre perseverență.
În România avem tendința să admirăm proiectele după ce au devenit succes. Vedem clădirea terminată, echipa formată, rezultatele. Mai rar ne uităm la anii în care cineva a bătut la uși, a primit refuzuri, a căutat finanțare, a convins oameni și a continuat atunci când era mult mai simplu să renunțe.
Familia Onac a făcut exact asta. A construit ani întregi fără garanția că va reuși. Și poate că aceasta este partea cea mai valoroasă a poveștii.
Pentru noi, la Sibiu, lecția nu este despre Alba Iulia, nici despre o clinică, nici măcar despre recuperare medicală. Lecția este despre comunitate. Despre ce se întâmplă atunci când un oraș înțelege că anumite proiecte sunt prea importante pentru a fi lăsate doar în seama statului sau doar în seama unor oameni care luptă singuri. Despre cum se construiește încrederea și cum se construiește speranța.
Și despre cum o nevoie personală poate deveni un proiect care schimbă viețile a mii de oameni.
Într-o lume în care suntem bombardați zilnic cu știri despre conflicte, scandaluri și eșecuri, poate că avem nevoie să vorbim mai des și despre astfel de exemple. Nu pentru că sunt perfecte. Ci pentru că ne amintesc ceva esențial: România nu se schimbă doar prin strategii și politici publice. Se schimbă și prin oameni care aleg să transforme propria durere în bine pentru ceilalți.
Iar dacă există ceva ce Sibiul și Alba Iulia au în comun, este tocmai această capacitate de a construi comunități în jurul unor idei care merită.
Poate că nu vom construi cu toții un campus medical, dar fiecare dintre noi poate contribui la ceva mai mare decât el însuși.
Iar uneori, exact de acolo începe schimbarea. Dintr-un părinte care spune „copilul meu merită mai mult”. Și dintr-o comunitate care răspunde: „nu este doar copilul tău, este și responsabilitatea noastră.”
Articol publicat în ediția print din 25 iunie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ovidiu BOICA
b.o.n.
Ovidiu BOICA
Dumitru CHISELIȚĂ
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Vlad IGNAT
Ștefania VESA
Adrian POPESCU
Sunt locuri care te impresionează prin clădiri. Altele prin tehnologie.
P.S. Sunt „unele” locuri… Ca să se acorde cu „altele”. Nu?