A fi sau a nu fi Influencer

Să nu ne imaginăm că rolul de influencer e nou, sau că a apărut odată cu Instagram și TikTok. Acum două mii de ani, pe dealurile Iudeii, erau doisprezece oameni care duceau un cuvânt mai departe. Văzuseră ceva, crezuseră în el atât de mult încât simțeau că trebuie dus în toate colțurile lumii, indiferent de sacrificiile de pe drum. Credința lor i-a făcut pe alții să pornească, la rândul lor, peste mări și țări. Una dintre marile religii ale lumii s-a răspândit prin acești doisprezece oameni și prin miile care le-au urmat.

Ce aveau ei și noi, astăzi, rareori mai avem, este responsabilitatea. Pentru ei, a duce mesajul mai departe nu era o opțiune printre altele. Era o menire, o chemare care devenise însăși natura lor. Misiunea nu era o parte din viață, era viața însăși. Nu puteau face altfel, chiar dacă ar fi vrut.

Au trecut două mii de ani, și astăzi putem deveni influenceri fără nimic din toate astea. Fără menire, fără responsabilitate, cu doar câteva facturi de emis lunar pentru serviciile prestate. Și, într-un fel, suntem cu toții micro-influenceri în cercul nostru, prin ideile pe care le promovăm, prin alegerile pe care le facem, prin stilul de viață pe care îl îmbrățișăm. Oamenii se uită la noi, uneori cu admirație, și își doresc să-și ghideze viața după valorile, crezurile sau chiar tatuajele pe care le văd.

Și poate că niciodată în istorie oamenii n-au stat mai cu gura căscată la ce se întâmplă în jurul lor decât acum. Suntem sub vraja celor care au curaj și uneori curajul se rezumă la a apărea în fața unei camere de telefon. Ne arată cum se fac sarmalele, iar rețeta bunicii rămâne prăfuită pe raft. Ne spun cum să ne creștem copiii, în ce zodie ar fi bine să se nască și ce ascendent ar trebui să aibă partenerul de viață ca totul să fie de la senzațional în sus.

Aici ar fi ușor să transform textul într-o critică a superficialității. Dar nu superficialitatea în sine mă îngrijorează. Mă îngrijorează ceva mai adânc, și mai greu de reparat.

Pentru că unii nu ne vând doar produse, ne vând iluzii. Vieți trăite în fața obiectivului, cu sclipici și fără cusur, din care lipsește tocmai partea care contează: efortul. Și pe aceste vieți de vitrină le văd tinerii, ore în șir, în fiecare zi.

Lucrez cu oameni tineri, la începutul carierei lor, și văd tot mai des efectul acestei expuneri. Un fel de descurajare care se instalează pe nesimțite. Se uită la vieți aparent perfecte ale unor oameni care nu par să se omoare nici cu învățatul, nici cu munca, nici cu vreo formă de disciplină și ajung, firesc, la o întrebare care mă doare de fiecare dată când o aud: „Și atunci eu de ce m-aș mai chinui? Ce rost are?”

Ce rost are să înveți ani de zile o meserie, când vezi pe ecran pe cineva de vârsta ta care pare să aibă totul fără să fi făcut nimic din toate astea? Ce rost are efortul, când efortul nici măcar nu se mai vede nicăieri, ca și cum ar fi rușinos, ca și cum succesul adevărat ar veni doar celor relaxați și fotogenici?

Aici e adevăratul preț. Nu banii cheltuiți pe un produs recomandat de cineva. Ci inițiativa furată unei generații întregi, convinsă că viața se întâmplă în altă parte, ușor, fără sudoare, tuturor în afară de ea.

Și tocmai de aceea cred că avem o datorie pe care nu ne-am asumat-o încă: să-i învățăm pe cei tineri cum să-și aleagă oamenii după care se ghidează. Îi învățăm la școală multe lucruri, dar nu-i învățăm asta: cum să deosebești un mentor de o iluzie, pe cineva care îți arată un drum real de cineva care îți arată doar o vitrină. E o formă de educație de care nimeni nu se ocupă, deși e poate cea mai necesară dintre toate într-o lume în care oricine îți poate deveni model cu un telefon în mână.

Pentru că, atenție, nu spun că a influența e, în sine, un rău, dimpotrivă.

Mă întreabă uneori oamenii, cu un dispreț ușor în glas: e o meserie asta, influencingul? E o carieră? Și eu cred că răspunsul cinstit e că poate fi. De ce n-am susține un tânăr care visează să ajungă acolo? De ce l-am descuraja?

Dar cu o condiție. Îl susținem dacă influența pe care vrea s-o construiască are ceva în ea. Dacă vrea să-i învețe pe alții un lucru pe care îl stăpânește. Dacă vrea să arate o muncă reală, nu doar rezultatul ei lustruit. Dacă vrea să poarte un mesaj în care crede și fără să fie plătit pentru el. Atunci da, e o cale ca oricare alta, și merită tot sprijinul nostru, pentru că lumea are nevoie de oameni care influențează în bine.

Ce nu putem susține este ambiția de a avea influență fără să ai nimic de spus. Dorința de a fi urmărit fără a fi și responsabil pentru ce le rămâne celor care te urmăresc. Fiindcă influența nu e ce spui tu. E ce rămâne în celălalt după ce închide ecranul. Un om care te urmărește își schimbă, uneori, o decizie reală: ce mănâncă, cum își crește copilul, dacă are curajul să plece dintr-un loc care îi face rău sau, dimpotrivă, dacă renunță să mai încerce ceva. Dacă influența ta chiar poate face asta, atunci nu mai e un joc de vizibilitate. E o răspundere. Cel care influențează fără să simtă greutatea ei nu e liber, e doar nepăsător.

Și răspunderea aceasta nu cade doar pe umerii celui din fața camerei. Cade și pe brandurile din spatele lui. Pentru că un influencer activează, de cele mai multe ori, în numele unei companii care există ca să facă profit, ceea ce e firesc și sănătos. Dar dorința de a atinge KPI trimestrului împinge, uneori, la alegeri mai puțin ortodoxe: să pui numele companiei în gura oricui are audiență, indiferent cine e acel om și în ce crede cu adevărat.

Aici cred că se va face, în anii care vin, adevărata diferență. Nu între brandurile cu bugete mari și cele cu bugete mici. Ci între cele care își aleg oamenii după cât de mult văd, și cele care îi aleg după cine sunt. Un brand care își încredințează reputația cuiva doar pentru că are urmăritori face un pariu pe termen scurt. Un brand care caută potrivirea de valori, omul care ar crede în ce vinde și fără contract, construiește ceva ce nu se cumpără cu niciun indicator de performanță: încredere.

Pentru că, în cele din urmă, oamenii simt diferența. Simt când cineva le vorbește dintr-o convingere și când le vorbește dintr-o factură. Nu întotdeauna conștient, dar o simt. Și, pe termen lung, se întorc la cei care nu i-au tratat ca pe o audiență, ci ca pe niște oameni. Copiii noștri, mai ales, vor avea nevoie să știe să facă această deosebire și nu o vor ști dacă nu-i învățăm noi.

Cei doisprezece de pe dealurile Iudeii nu aveau urmăritori. Aveau o convingere pe care erau gata s-o plătească cu viața. Nouă nu ni se cere atât. Ni se cere doar să nu ne vindem numele, și pe al celor care ne cred, mai ieftin decât valorează. Și, poate, să-i învățăm pe cei care vin după noi să-și dorească nu să fie doar priviți, ci să aibă ceva ce merită arătat.

Editorial publicat în ediția print din 30 iulie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară