Ce s-a schimbat în noi după pandemie?

Acum șase ani completam declarații pe propria răspundere ca să mergem la cumpărături, îi ajutam pe cei dragi lăsându-le plasele la ușă și foloseam apelurile video mai mult decât o făcuserăm vreodată. Ne confruntam cu o situație complet nouă, cu ceva pentru care niciunul dintre noi nu avea repere, experiență sau răspunsuri clare, iar în lipsa lor frica, anxietatea și o stare generală de debusolare și-au făcut loc în mintea și în comportamentul oamenilor.

Lumea s-a împărțit, ca de obicei, în două tabere, pro și contra, fiecare la fel de vehementă și la fel de convinsă că deține adevărul, doar că de data aceasta motivele păreau mai serioase ca niciodată, pentru că nu mai discutam despre o preferință, despre politică sau despre o idee abstractă, ci despre sănătate, libertate, familie, muncă și, uneori, despre viață și moarte.

Astfel de evenimente trec, se estompează și ajung să fie împinse încet în spatele memoriei colective, dar efectele lor nu dispar niciodată complet. Poate uităm declarațiile, măștile, rafturile goale și conferințele de presă, dar felul în care am fost obligați să trăim atunci continuă să se vadă în alegerile noastre, în comportamentele pe care le-am păstrat și, mai ales, în felul în care ne raportăm astăzi la muncă, la consum, la ceilalți și la noi înșine.

Unele lucruri s-au schimbat atât de repede și atât de profund, încât au ajuns să facă parte din viața noastră de parcă ne-am fi născut cu ele. Platformele de cumpărături online nu mai sunt rezervate momentelor excepționale, iar nevoia de a simți, de a proba și de a experimenta fizic produsul a dispărut, în bună măsură, din comportamentul nostru de consum. Să-mi comand pantofi online era ceva de neconceput în urmă cu câțiva ani. Trebuia să-i văd, să-i probez, să pun mâna pe ei, să ne cunoaștem, ca să spun așa. Acum este suficient un click și, peste două zile, ne vedem.

Datele arată că această schimbare nu este doar o impresie personală. În 2015, mai puțin de unul din patru români cumpărase vreodată online, în timp ce în 2025 trei din cinci români făceau cumpărături pe internet cel puțin o dată pe an. Datele Institutului Național de Statistică arată că 74,3% dintre utilizatorii de internet cu vârste între 16 și 74 de ani au cumpărat online în 2025, procentul urcând la 86,4% în rândul celor între 16 și 34 de ani. Chiar și în categoria 55-74 de ani, peste jumătate dintre utilizatorii de internet au făcut achiziții online.

Piața de comerț electronic din România a ajuns la aproximativ 11,7 miliarde de euro în 2024, aproape dublu față de perioada de dinaintea pandemiei, iar diferența dintre urban și rural se reduce de la un an la altul. Românii cumpără mai mult, mai repede și mult mai ușor, iar criteriile lor s-au schimbat. Prețul, livrarea rapidă, returul simplu și transportul gratuit au devenit decisive, în timp ce rețelele sociale au ajuns să influențeze direct decizia de cumpărare pentru un procent uriaș dintre consumatori.

Pandemia a accelerat un proces care probabil s-ar fi produs oricum, doar că l-a comprimat în doi ani.

În privința muncii, situația este însă mult mai contradictorie. În timpul pandemiei, munca de acasă părea să fie schimbarea structurală care avea să rămână definitiv. Înainte de pandemie, doar 0,8% dintre angajații români lucrau de la distanță, iar în perioada de vârf procentul a ajuns la aproximativ 20%. Astăzi, România se află din nou la coada clasamentului european, cu doar 1,3% dintre angajați lucrând în mod obișnuit de acasă, comparativ cu o medie a Uniunii Europene de 8,8% și cu procente de peste 19% în Finlanda și Irlanda.

Revenirea la birou a fost aproape totală, chiar dacă dorința angajaților pentru flexibilitate nu a dispărut. În 2025, doar aproximativ 4% dintre cele 200.000 de joburi publicate pe eJobs ofereau opțiunea de lucru remote, însă aceste posturi au atras aproape 14% din totalul aplicărilor. Cu alte cuvinte, oferta scade, dar cererea rămâne mare.

Dar poate cea mai profundă schimbare nu este cea pe care o vedem în statistici despre comerț sau despre angajare, ci cea care s-a produs în interiorul oamenilor. Aici, însă, România are o problemă serioasă, pentru că nu există suficiente statistici clare, coerente și longitudinale despre impactul emoțional al pandemiei, despre singurătate, izolare socială, degradarea relațiilor sau despre felul în care toate acestea continuă să ne influențeze comportamentul.

Avem date fragmentare despre anxietate, depresie și tulburări emoționale, dar știm mult mai puțin despre ceea ce s-a întâmplat cu oamenii care nu au primit niciodată un diagnostic, care nu au mers la psiholog și care și-au dus suferința mai departe în tăcere.

Potrivit Eurobarometrului din 2023, 42% dintre români declarau că s-au confruntat cu o problemă emoțională sau psihosocială, precum anxietatea sau depresia, în ultimele 12 luni, un procent apropiat de media europeană de 45%. Un studiu realizat la finalul anului 2024 arăta că 26% dintre români se confruntaseră cu depresie sau anxietate în ultimele trei luni, însă 61% dintre aceștia nu ceruseră ajutor specializat.

Aici cred că se află una dintre cele mai importante diferențe dintre România și societățile care tratează sănătatea mintală ca pe o problemă reală de sănătate publică. Nouă ne este greu și spunem că va trece. Ne este frică și ni se spune să fim puternici. Nu mai putem dormi, nu ne mai bucură nimic, nu ne mai găsim locul, dar ne amintim că „i-a fost greu și lui mama, și lui bunica, și n-au murit”.

Am transformat rezistența generațiilor de dinaintea noastră într-un argument pentru a nu cere ajutor, deși nu știm cât au suferit, cât au dus în tăcere și ce preț au plătit, la rândul lor, pentru această tăcere. Faptul că cineva a supraviețuit nu înseamnă că a fost bine, după cum faptul că o rană nu se vede nu înseamnă că nu există.

În România, mersul la psiholog sau la psihiatru este încă asociat, pentru mulți, cu slăbiciunea, cu rușinea, cu internarea sau cu ideea de pericol social. În consecință, oamenii cer ajutor târziu, atunci când anxietatea a devenit incapacitantă, când depresia a distrus relații sau când copilul nu mai poate funcționa la școală.

Cei mai vulnerabili par să fie copiii și adolescenții, care au trecut prin izolarea școlii online, prin lipsa contactului direct, prin anxietatea adulților și apoi printr-o revenire bruscă la o lume care se comporta ca și cum totul ar fi revenit la normal. Peste 22.000 de copii și adolescenți din România sunt înregistrați cu tulburări de sănătate mintală, însă numărul real este probabil mult mai mare, tocmai pentru că multe familii nu ajung niciodată la evaluare sau intervenție.

La toate acestea se adaugă timpul excesiv petrecut în fața ecranelor, despre care studiile UNICEF arată că este asociat cu scăderea stării de bine și cu creșterea riscului de anxietate și depresie. Din nou, nu pandemia a inventat problema, dar a accelerat-o și a normalizat-o.

Și atunci apare o întrebare pe care nu o putem evita. Dacă instituțiile, autoritățile și cei care ar putea face o diferență nu vor să afle cu adevărat ce se întâmplă în societate, dacă nu măsoară singurătatea, izolarea, anxietatea, efectele asupra copiilor și schimbările produse în familii, de unde să sperăm că acest comportament se va schimba?

Nu poți construi politici publice serioase pe presupuneri. Ai nevoie să știi câți oameni suferă, unde sunt, ce îi împiedică să ceară ajutor și ce servicii le lipsesc. Aceste lucruri nu se află din declarații de bune intenții, ci din date pe care nimeni nu le culege. Un sistem care preferă să nu vadă suferința nu poate, în același timp, să ceară societății să vorbească deschis despre ea.

În urmă cu șase ani nu am aruncat în lac o pietricică, ci un bolovan, iar noi ne-am uitat mai ales la momentul în care a lovit apa. Între timp, cercurile continuă să se extindă. Le vedem în felul în care cumpărăm, în felul în care lucrăm, în relația noastră cu timpul, în nevoia de flexibilitate, în oboseala psihică, în copiii care stau ore întregi în fața ecranelor și în adulții care spun că sunt bine, deși nu mai știu când s-au simțit cu adevărat așa.

Pandemia a dispărut din primele pagini ale ziarelor, dar nu a dispărut din noi. Poate că efectele ei cele mai importante nu sunt cele pe care le-am măsurat deja, ci tocmai cele pe care încă refuzăm să le cercetăm, să le recunoaștem și să le luăm în serios.

Iar dacă nu vrem să aflăm ce s-a schimbat cu adevărat în oameni, atunci riscăm să confundăm tăcerea cu vindecarea și întoarcerea la rutină cu întoarcerea la normalitate.

Editorial publicat în ediția print din 16 iulie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară