De la Orwell la Huxley, în mai puțin de 50 de ani

Îmi aduc aminte că, în liceu, când aveam nevoie de o informație, luam autobuzul vreo două stații, mai mergeam un pic pe jos, apoi urcam două etaje până la Biblioteca Județeană Tulcea, la rafturile care păzeau adevărul pe care îl căutam. Și apoi, cu fișe, caiete de notițe și multe foi, copiam citate, făceam scheme, desenam, extrăgeam seva cunoașterii cu mâna mea, încet, cu răbdare.

Am continuat să fac asta mulți ani. O fac și acum, pentru că îmi provoacă o plăcere pe care greu o pot explica: și mirosul cărților, și călătoria de a răsfoi, de a mă rătăci printre rafturi până dau peste ceva ce nici nu știam că-mi lipsește. Diferența e că astăzi o fac ca pe un moft, un răsfăț de duminică, atunci când am timp și vreau să mă alint. Restul timpului caut ce am nevoie online, din surse cât se poate de sigure sau din ce sper eu că sunt surse sigure.

Pentru că aici s-a schimbat totul. Nu în cât de repede ajung la informație, acolo am câștigat mai mult decât ar fi îndrăznit să viseze fata aceea cu fișe și creioane. Am câștigat în viteză aproape tot. Am pierdut, în schimb, altceva: certitudinea că ceea ce găsesc e adevărat.

Acum aproape patruzeci de ani, criticul american Neil Postman punea față în față două spaime ale secolului trecut, două viziuni despre cum se poate pierde un adevăr. Prima era a lui George Orwell: că vom ajunge sub stăpânirea celor care ne ascund adevărul, care ard cărțile, care rescriu istoria și ne supraveghează ca nu cumva să gândim singuri. A doua era a lui Aldous Huxley: că nu va mai fi nevoie ca cineva să ne ascundă adevărul, pentru că ne vom îneca de bunăvoie într-un ocean de distracție și de irelevanță, până când nimănui nu-i va mai păsa dacă un lucru e adevărat sau fals. Orwell se temea de cei care ne-ar interzice o carte. Huxley se temea de o lume în care n-ar mai fi niciun motiv să interzici o carte, fiindcă nimeni n-ar mai vrea s-o citească.

Postman credea că Huxley a avut dreptate. Eu cred la fel. Dar cred și ceva ce lui Postman, american fiind, îi era mai greu să vadă: că noi, românii, am trecut prin amândouă. Una după alta. Și tocmai de aceea suntem mai vulnerabili decât credem.

Pentru că noi am trăit-o pe a lui Orwell, cu adevărat, nu în teorie. Aproape jumătate de secol de comunism, restricționați, ascultați, urmăriți, cu istoria rescrisă în manuale și cu trecutul falsificat după cum cerea linia partidului. Adevărul era un lucru pe care statul îl deținea și îl distribuia cu porția, și aia măsluită. Aveam un singur ziar care conta, o singură voce, o singură versiune a realității.

Și totuși, și aici e paradoxul pe care vreau să-l așez pe masă, în tot întunericul acela era un lucru pe care îl aveam și pe care astăzi l-am pierdut: știam cine e dușmanul, avea chip, avea nume și avea sediu. Când minciuna vine de la un regim, măcar știi în ce direcție să te uiți. Știi cu cine te lupți.

De aceea au putut exista oamenii aceia din munți. Rezistența armată din Făgăraș, din Nucșoara, din Banat, din munții Vrancei, oameni care s-au ascuns ani de zile în păduri și au luptat, cu arma în mână, împotriva unui regim care îi depășea de o mie de ori. Mulți au murit acolo, în frig, trădați, sau mai târziu, împușcați în curțile închisorilor. Alții au umplut lagărele de muncă din Deltă, la canal, la Periprava, unde adevărul se plătea cu ani de viață. Nu și-au făcut iluzii că vor învinge și totuși au luptat, pentru libertate, pentru cei dragi, pentru dreptul de a spune lucrurilor pe nume.

Libertatea era, pe atunci, cel mai arzător cuvânt. Era pe buzele tuturor, chiar și când nu îndrăzneau s-o rostească tare.

Astăzi suntem liberi. Am câștigat lupta aceea, cu prețul plătit de ei, cei care au murit ca noi să nu mai trebuiască să visăm la libertate. Nu ne mai ascunde nimeni adevărul. Nu mai arde nimeni cărți. Dimpotrivă: avem mai multă informație decât ar fi putut încăpea în toate bibliotecile prin care am umblat eu vreodată, toată, la un click distanță, gratis, non-stop.

Și exact aici a intrat, pe nesimțite, lumea lui Huxley.

Pentru că dușmanul de azi nu mai are chip. Nu mai e un regim, un cenzor, un ofițer. E ceva mult mai greu de combătut, tocmai fiindcă nu se ascunde nicăieri și e peste tot: e zgomotul. E abundența. E fluxul nesfârșit de informație în care adevărul și minciuna curg unul lângă altul, cu aceeași fluență, cu aceeași încredere în glas, fără nimic care să le deosebească la prima vedere. Nu mai trebuie să ni se interzică adevărul. E suficient să fie îngropat sub atâtea alte lucruri, mai zgomotoase și mai plăcute, încât să nu mai avem nici timpul, nici dorința de a-l dezgropa.

Cum lupți împotriva unui dușman care nu are chip? Care e muntele în care te vei duce să lupți când frontul e chiar în buzunarul tău, în telefonul pe care îl ții în mână de dimineața până seara?

Și atunci apare întrebarea care mă preocupă cel mai mult, pentru că ține de meseria pe care mi-am ales-o: dacă generația bunicilor noștri a avut de dus lupta pentru libertate, care e lupta noastră? Pentru ce merită să ne înverșunăm noi, cei liberi și înecați în informație?

Cred că lupta noastră e pentru adevăr. Nu pentru dreptul de a-l afla, ăla îl avem deja, l-au câștigat alții pentru noi, ci pentru grija de a-l deosebi. Pentru dorința de a-l căuta. Pentru curajul de a-l spune simplu, când în jur toți îl dramatizează. Mai mult ca oricând, adevărul cere efort, resurse, timp și, da, chiar bani. A afla ce e cu adevărat adevărat a devenit un lux, într-o vreme în care minciuna e gratuită și instantanee.

Iar aici, cred eu, companiile și oamenii care comunică primesc, fără să-și dea încă seama, o sarcină pe care nu au mai avut-o niciodată. Nu doar aceea de a-și vinde produsele sau de a spune povești frumoase. Ci aceea de a deveni păstrători ai adevărului, curatori, nu regizori.

Pentru că astăzi, în aproape toate mediile, ni se spune ce părere să avem. Ce anume să ne indigneze, cât de tare, în ce zi. Cât să ne doară un eveniment și cât să ne bucure altul. Comunicarea a devenit un regizor de emoții, care ne ia decizia din mâini înainte să apucăm s-o luăm singuri. Iar eu cred că exact aici, în sensul opus, e oportunitatea celor care vor să construiască ceva durabil: în curajul de a expune realitatea așa cum e, neinterpretată, și de a-i lăsa pe oameni să decidă singuri ce cred despre ea.

Sună utopic, știu. Într-o lume în care fiecare brand își aranjează adevărul cum îi convine, a vorbi despre companii ca păzitori ai adevărului pare naiv. Poate că este. Dar am văzut, la clienții cu care lucrez, un lucru care îmi dă speranță: oamenii simt când sunt manipulați, chiar dacă nu știu să explice cum. Și, pe termen lung, se întorc la cei care nu i-au mințit. Încrederea a devenit cea mai rară și mai scumpă monedă din câte există și singurul mod de a o câștiga e să spui adevărul chiar și atunci când o versiune frumoasă ar vinde mai bine.

Partizanii din munți luptau ca noi să fim liberi. Poate că datoria noastră, acum că suntem, e mai puțin eroică și mai puțin sângeroasă dar nu neapărat mai ușoară. E să nu pierdem, de bunăvoie, exact lucrul pentru care au murit ei: capacitatea de a deosebi adevărul de minciună și curajul de a-l spune cu voce tare.

Ei s-au ascuns în păduri ca să lupte cu un dușman pe care îl vedeau. Noi va trebui să învățăm să luptăm cu unul pe care nu-l vedem și care, de cele mai multe ori, poartă chipul nostru, al comodității noastre de a nu mai verifica.

Eu cred că merită, cu aceeași îndârjire.

Editorial publicat în ediția print din 23 iulie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară