Este o anume naţie de români care nu s-ar deranja pentru nimic în afară de "mie şi la familia mea", cum scriu când se mai roagă şi ei pe reţelele sociale, ca nu cumva să se afle că ei au făcut altceva decât rutina şi supuşenia zilnică. Pentru care totul este liniar, prestabilit, conform destinului, ca la grecii antici, că "aşa i-a fost scris" aşa că ce să se.mai bage, să se complice, să spună "Nu" când e de spus "Nu", "Da" când e de spus "Da", sau să spună tare şi în faţă ce e drept şi ce nu. Ei au fost naşii expresiei: "acum ce să-i faci", pe care o aud enervant de des la noi, românii. O expresie care are un singur merit: camuflează laşitatea şi dragul de inacţiune. Nu iei o iniţiativă, nu ai o părere mai contra curentului, ca nu cumva să "fii luat la ochi" şi să nu mai ai viaţa aia dulce de semiadormit fericit în văicărelile tale. Nu te implici în ceva, că nu se ştie cum va continua i cum se va termina, mai bine stai de o parte şi ori aplauzi când ţi se face semn, ori te faci că plouă, că "frunză verde foi de fag/Nu -mamestec nu mă bag".  Pentru că aşa ai impresia că ţi-e bine, chiar dacă ţi-e rău şi-ţi va fi şi mai rău. 

În nu mai ştiu care film cu voievozi care se comportau toţi ca Ceauşescu, era vorba de dezlegarea "tainei" care a făcut ca neamul românesc să supravieţuiască veacuri întregi, în ciuda vicisitudinilor istoriei. Păi o parte a tainei e asta: nu ne-am băgat. Care s-au băgat au fost excepţii demne de manualele de istorie dar care au avut existenţă limitată după care s-a revenit la normal. A doua parte a tainei e că ne-am dat cu toţi, dar nu din convingere, ci la fentă, fiind preocuopaţi tot de "mie şi la familia mea". Am fost slavoni, bizantini, turci, greci, austro-ungari sau doar ungari, francezi, puţin germani, apoi sovietici şi cumva falşi români pe vremea lui Ceauşescu. Acum suntem orice, fiind naţia care-şi uită cel mai rapid limba după cânteva luni în "Diaspora". Dar mai ales americani şi "europeni". Puţina snagă de eroi a pierit în marile bătălii, pe la Plevna, pe Carpaţi în 1916, pe la Mărăşeşti, la Stalingrad şi Cotul Donului, prin Trasilvania şi Slovacia sau prin iarna lui 1989. Restul, aşteaptă cu drag un nou dictator pe persoană fizică sau pe organizaţie care să "ne dea", să "ne scape de hoţi". Se plânge după Ţepeş, Cuza, Antoenscu şi Ceauşescu, se suspină în aşteptarea unui luminat care să ia de la care nu ne placeunii şi să ne dea nouă. În paralel, vezi furii (doar) online despre "ăştia" care fură, despre corpuţie-hoţie şi că aşa nu se mai poate. Te scoţi rapid, acum îi poţi face proşti pe toţi în postări şi commenturi aşa că te descarci şi îţi trece. Şi ajungi la concluzia că "acum ce să-i faci". Pentru că de fapt nu vrei să te bagi că ţi-e frică şi lene. Că mai bine te târăşti mult timp decât să stai drept mai scurt dar mai demn timp. Că să o facă altul şi apoi mai evdem, dar nu eu, că ştii...
"Acum ce să-i faci" este o definiţie a laşităţii personale. Din cauza celor cu "acum ce să-i faci", nu se poate face nimic în ţară. În comunism era rău, dar acum ce să-i faci, că mai ciordeai ceva de prin fabrică, mai dădeai o şpagă, te mai "descurcai". Cei care nu au mai răbdat au ieşit în stradă. Unii zic că au fost manipulaţi dar hai să o luăm aşa, oricâte conspiraţii ar fi fost, fără aceşti eroi care au ieşit la 1989, putea să scrie provocatorul ăla la infinit "Jos Ciaoşescu" (apoi să corecteze) pe toate blocurile din România, că degeaba. În anii 90 la fel, era rău, dar ce să-i faci, mai bişniţăreai ceva pe la turci şi unguri, la fabrică era naşpa dar nu spuenai nimic, că ce să-i faci, trebuia să ai un servici. Acum e brici adică tot rău, te pot călca toţi pe cap, nu mai ai pe cine să alegi, nu ma vezi o rezolvare că ce să-i faci, bine că mai poţi face o Bulgarie şi o Grecie, că poţi s-o mai arzi pe dincolo pe euroi ori la pădure la o ceafă pe grătar. Poate vine cineva de undeva şi rezolvă şi astea că noi nu ne băgăm. 

Aşa că să nu te mai miri că eşti cum am zis, călcat pe cap dacă tu oferi capul ăla să fie câlcat. Dacă nu spui GATA! NU!, STOP!, PÂNĂ AICI!, DESTUL! O poţi face, dar nu vrei. Ţi-e frică, nu cumva să păţeşti ceva, să se atenteze din cauza asta la starea ta de îmbuibare comodă.   
Da ştiu că în cele mai multe cazuri, chiar dacă faci ceva, e cam degeaba: Dar măcar ai avut curaj, deminitate şi asumare. Ai satisfacţia că eşti printre cei care au acţionat, au luat o atitudine pentru sau contra ceva. Că va veni ziua în care vei fiâîntrebat unde ai fost şi ce ai făcut şi de ce ai tăcut. Şi atunci ce spui? Că "ce era să fac, că m-am descurcat şi eu cum am putut"?