Incidentul de la Unitatea de Primiri-Urgențe a Spitalului Județean, relatat pe pagina de socializare de actorul Iustinian Turcu și preluat de o parte a presei locale a stârnit reacții nu doar printre cititori, ci și la nivelul autorităților. Persoană publică sau nu, fiecare cetățean asigurat are dreptul la un tratament în primul rând uman. Au fost relatate și în trecut situații în care unor pacienți care s-au prezentat la UPU li s-a administrat un calmant, după care au fost sfătuiți să plece acasă și să revină a doua zi la un medic specialist. De ce ? Pentru că nu toate secțiile din Spitalul Județean au medici care fac de gardă în unitatea medicală, unele funcționând cu așa-zisa gardă la domiciliu. Ce înseamnă asta ? Că medicul care figurează de gardă are telefonul lângă el și e chemat la spital dacă apare un caz grav, de competența specialității sale. Sunt convins că în secția Oftalmologie a Spitalului Județean există medici care își fac treaba cu bună credință, empatici, doar că trebuie să îi cheme cineva când apare un caz în UPU. Aici lucrurile se împotmolesc pentru că din rațiuni care ne scapă, medicii specialiști ce efectuează garda la domiciliu nu prea sunt chemați. Nu vreau să mă pronunț în necunoștință de cauză, poate o arsură de cornee putea fi tratată și a doua zi, dar pentru psihicul unui pacient care se confruntă cu momente dramatice, așteptarea poate fi devastatoare. Știu ce înseamnă așteptarea asta, până a doua zi, în cazul unui pacient cu o colică renală și o infecție dătătoare de stări urâte și nu e deloc confortabil. Desigur, un medic urgentist poate evalua, teoretic, starea unui pacient, dar parcă tot verdictul specialistului e decisiv. O fi atât de greu să dai un telefon pentru a-l anunța pe medicul de gardă ? În astfel de situații, nu încape vorbă de jenă, ierarhii, orgolii, prietenii sau antipatii. Rolul presei a fost acela de a semnala unul dintre cazurile de acest fel, întâmplător preluat dintr-o postare pe un cont de socializare. Faptul că la nivelul conducerii CJ s-a luat atitudine e un semnal de normalitate pentru că interesul public și instituțional este acela de a se oferi servicii medicale calitative. Pe lângă asta ar mai fi ceva: empatia, umanitatea de care are nevoie orice om disperat, speriat de o afecțiune care îi alterează nu doar starea fizică, ci și psihică. Pacientul nu e un simplu purtător de CNP, ci e un conglomerat de trăiri, sentimente în care se instalează, după caz, teama, siguranța, liniștea sau disperarea. El, omul fără cunoștințe medicale prea multe, nu vine la spital pentru distracție, ci pentru a cere ajutor. Un ajutor care, uneori, e redirecționat, iar timpul de așteptare poate fi, câteodată, un coșmar. Nu înseamnă că orice capriciu al unui pacient (căci trebuie să recunoaștem, sunt și printre ei destui cusurgii) poate fi catalogat drept incident de răsunet, cum nu înseamnă că toți medicii sunt deficitari la capitolul empatie. Să privim acest episod ca pe unul nefiresc, dar care a avut rolul lui, acela de a îndrepta, fie și parțial, câte ceva în funcționarea unui sistem alambicat.