O vindecare de moment de care ne vom…vindeca

Aventura tricolorilor la europeanul din Germania a reușit să ne redea o bucățică din normalitatea pe care o pierdusem și pe care nici nu știu dacă o mai căutam. Am auzit în aceste zile enunțuri de toate felurile, de la oglindiri ale bucuriei sincere, la platitudini care îți creșteau glicemia. Am oscilat între enunțuri fataliste și împăunări nejustificate, atingând prea rar bornele echilibrului. 

Din punct de vedere sportiv, calificarea în optimi nu a fost o performanță pe măsura laudelor risipite: să nu uităm că am câștigat o grupă, învingând Ucraina, pierzând cu Belgia și făcând egal cu Slovacia. Nu e ca și cum am fi spulberat tot ce ne-a ieșit în cale. Dar nu despre rezultatele sportive ne-am propus să vorbim, ci despre un alt rezultat, unul psiho-emoțional, de care aveam nevoie mai mult chiar decât de un trofeu. S-a vorbit în neștire, după calificare, despre împăcarea suporterilor cu Naționala de fotbal, despre reînnodarea legăturilor sufletești dintre națiune și tricolori. 

Ca să te împaci cu cineva trebuie să te fi certat în prealabil, or nu cred că alde nea Ion sau nea Gheorghe s-au sfădit, față în față cu mijlocașii sau atacanții selecționatei. Că mulți români au fost supărați din cauza rezultatelor slabe e altceva, dar cu cine să te fi certat? Cu niște jucători tineri, tributari unei mentalități colective autodistructive și unor complexe native? Acei jucători veneau dintr-o societate în care vocația perdantului își împrăștie damful în fiece cotlon. Felul în care suporterii de pe stadion și românii de acasă s-au raportat la Naționala de fotbal, aplaudându-i și atunci când au pierdut, mulțumindu-le și în fața unui eșec, reprezintă o atitudine firească. Pentru mulți dintre noi această normalitate a fost o surpriză plăcută și am avut sentimentul redescoperirii decenței, cumpătării și empatiei. E o vindecare de etapă de care mi-e teamă că ne vom …vindeca imediat ce se va potoli vâlvătaia entuziasmului, iar politicienii își vor înfige furcile în liniștea noastră sufletească. 

Ceea ce au dezbinat ei în trei decenii (e drept, nu fără concursul nostru) au îmbinat niște jucători ce au reușit să dezmorțească, nu se știe pentru câtă vreme, simțirile blânde ale unui popor. Nu, explozia de bucurie și acceptarea demnă a unui eșec sportiv nu reprezintă o atitudine ieșită din comun, ci normalitatea. O normalitate pe care am pierdut-o în pornirile conflictuale ce ne-au luat în stăpânire ființa și pe care, trebuie să recunoaștem, le-am cultivat cu o perseverență fatală.