De ce nu mai poți scrie așa cum scria Caragiale pe vremuri

Sau, ca variantă, de ce nu va mai putea scrie Caragiale lucrările lui geniale de atunci. Păi chiar așa, de ce? Răspuns: pentru că nu mai are cum. Ar putea, ce-i drept, chiar dacă ar schimba tocul cu tastatura, lumina lămpii de gaz cu lampa de birou cu bec LED eco-bio-economic-verde. Și char dacă ar avea parte de o logistică mult mai avansată iar procesul tehnologic de la materialul scris la tipar este mult simplificat, încât poți scrie schițe din acelea cu „bonjur Lache – bonjur Mache” direct din cârciumă. Pui laptopul pe masă, ai grijă să nu verși berea pe el, dai din taste si le primiți pe watsapp la redacție ori pe mail la tiparniță. Asta dacă nu o iei și mai simplu, să faci un reel cu Lache, Mache și conversația lor și să o pui iute pe rețele, ca să ai vizualizări, like-uri și share-uri și să nu ți-o ia alții înainte. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.

Ci despre faptul că nu mai poți scrie ca atunci pentru că te riști. Riști să-ți sară lumea în cap, să se ofuscheze cei care se regăsesc în personaje, să fii tot prin procese, să dai cu subsemnatul la diverse structuri, să primești drepturi la replică și să te plouă cu luări de poziție, scrisori deschise și comunicate în care să fii făcut franjuri. Cum? Uite așa.

De exemplu, dacă ai scrie acum despre pedagogul de școală nouă, sau despre profesorul din „Lanțul slăbiciunilor (era să scriu „lanțul amintirilor”) imediat s-ar mobiliza niște brigăzi de la „noi dascălii” care ar fi ofensate la unison cu privire la atitudinea acelui Caragiale care lansează minciuni și aruncă cu noroi în munca oamenilor minunați de la catedră. Și precis că acest Caragiale a fost repetentul clasei iar acum se răzbună pe cei care i-au pus creionul, stiloul, pixul în mână și l-au învățat a buchisi. La fel s-ar fi riscat și cu „O noapte furtunoasă”, pentru că ce treabă are el pe cine a ales Veta ca amant ca să-l înșele pe Jupân Titircă? Că este her body her choice, o femeie liberă care nu poate fi încătușată de masculinitatea toxică a căsniciei. Ba și jupân Dumitrache ar spune că povestea este o intruziune în viața privată, că ce a scris el afectează cifra de afaceri a negustoriei lui și că va discuta cu avocații, pentru că așa nu se mai poate, că deja o întreagă categorie de antreprenori este atacată.

Ce să mai spunem de personajele-copii ca domnul Goe și celălalti din „Vizită…”, care precum știm, sunt protejate prin legea protecției copilului și nu ai voie să faci publice comportamentele lor decât cu aprobarea părinților, plus că, în al doilea caz, acțiunea se petrece într-un spațiu privat salon, iar ceea ce a scris Nenea Iancu s-a publicat fără acordul proprietarului, deci – vinovat. Nu vreau să știu ce și-ar auzi/păți de la iubitorii de animale după gestul din „Bubico”.

Vă dați seama că nici funcționarii aceia „înțepați” de către marele prozator ploieștean nu ar fi stat de o parte. Adică cum, Lefter Popescu, angajat la un minister vorba aia, să fie chiar așa de praf încât să scrie eronat seriile celor două „loturi” iar apoi și mai rău, să îndemne poliția să efectueze arestări abuzive în rândul familiei chivuței Țâca? Vei afla că s-a constrituit o comisie care va investiga acest caz. Plus că, doar cu puţin efort, ar ieși și un caz de discriminare pe criterii rasiale. Și am putea continua.

Asta pentru că acum nu mai e atunci. Acum oricine poate pretinde că e ofensat, pălit în imagine, interese, cu onoarea nereperată. Pentru că au apărut tot felul de organizații, de la ocupaționale la civice, care se ocupă fix cu vânătoarea de texte și expresii pe care le taxează ori de câte ori apar sau consideră ei că apar. Pentru că oamenii sunt mai sensibiloși acum decât la 1900. De aceea, sărmanul Caragiale, chiar dacă ar fi scăpat de cenzura comunistă, nu ar fi putut rezista acum și nu ar fi scris ceea ce a scris atunci și am fi rămas văduviți cultural iremediabil.