Testul răbdării. Să ai de-a face cu robotul de la call-center

„Bine ai venit la…” Este introducerea care, cel puțin mie, îmi dă certitudinea că după ce îmi dau acordul prin continuarea convorbirii pentru ca ea să poată fi înregistrată, să intru într-o lume de coșmar în care trebuie să bat coduri, să apăs taste, să fiu atent la tot felul de aiureli, să fiu plimbat anapoda dintr-un colț în altul al sediului acela virtual și asta fără a putea face nimic, fără a comenta nimic, fără a da un feedback din acela de la mama lui, fără a avea conștiința că am de-a face cu un om viu, ci doar cu o voce care sună la fel de monoton ori e vară ori e iarnă, ori e pace-n lume ori este al 15-lea război mondial la punctul culminant.

Spuneți-mi nostalgic, dar mi-e dor de oamenii aceia de la call-centerul uman. Da știu, erau mulți, trebuiau plătiți, trebuia să li se dea tot felul de sporuri, ceea ce era o povară pentru compania noastră. Mai erau indispuși, nu aveau chef și își pierdeau răbdarea. Dar aveai cui să explici exact ce și cum IMEDIAT, nu după o aventură de un sfert de oră cu voci monotone și rapsodii din pian cu versul repetitiv „ne pare rău, în acest moment toți operatorii noștri sunt ocupați”.

În general, suni la structuri din acestea atunci când te arde rău, când ai o nevoie URGENTĂ. O fi urgentă pentru tine, dar pentru ei nu. Când nu merge ceva, când raportezi că ai pierdut ceva, când ai ciudățenii prin facturi și vrei lămuriri. Ești grăbit și vrei să rezolvi treaba repede, să nu pierzi timpul, că dușmanul veghează. Și mai ales vrei să scapi de una sau mai multe griji, să nu mai fie problema ta, ci a lor.

Deci tu, într-o stare de agitație normală pentru asemenea cazuri/evenimente, cauți pe net un telefon de contact. Cu puțină neșansă, dai de un operator virtual care te ia în primire pe un ton din ăla de zici că i-a fătat vaca: „bine ai venit!” apoi se prezintă. De regulă e o voce de femeie, cu nume de femeie. Bine ai venit, dar prost ai nimerit. Pentru că tu, grăbit să raportezi problema, trebuie să-i asculți un lung monolog despre faptul că: ea este acolo ca să te îndrume; că virgulă convorbirea ar putea fi înregistrată pentru motive care, al momentul ăla, îți sunt extrem de indiferente, la fel cum nu îți pasă nici dacă ceea ce spui tu la telefon s-ar auzi în toate boxele din toate cluburile, puburile și cafenelele. Urmează o motivațională din aceea despre cum sunt ei cei mai meseriași, care e filosofia companiei, şi câteva sloganuri lungi. Deja începe să ți se urască. Apoi dacă ești nenorocos, mai beneficiezi de enunțarea diverselor oferte, despre aplicația noastră care e gratuită și disponibilă la download, despre alte chestii care la acel moment te lasă rece și te fac să o regreți pe tanti aia agasantă cu voce nazala ca să se audă mai bine pe fir, cu care măcar te puteai certa ca lumea, din vremea când eram barbari de tirani și complet neevoluați. Ei, dacă ai ajuns la nivelul acesta al jocului, ai două opțiuni: să ai noroc sau nu. Dacă ai noroc, după ce câteva minute mult mai multe ți se cântă la infinit primele acorduri din „Für Elise” de Beethoven, dai în sfârşit de un om. Cu omul te poți înțelege. Îi spui of-ul, și se rezolvă, că asta e, cu toată digitalizarea, tot omul ajunge să rezolve.

Dar ai putea să NU ai noroc și să rămâi în compania fetei imperturbabile care deja te calcă pe nervi. Ba îi și spui câteva, nu că ar înțelege, dar te mai răcorești. Și ești plimbat. Dai telefonul pe difuzor, că altfel nu se poate. Apeși diverse taste în funcție de profilul problemei tale. Amuzant este când problema ta NU se încadrează la „pentru (…) apasați (…)” și îți bagi efectiv picioarele. Sau ajungi la un punct mort în care ți se cere să SPUI problema ta și apoi urmează o tăcere uluitoare semn că atotfuncționala mașinărie a cedat. Și o iei de la capăt. Ori intri pe net să cauți date alternative de contact, unde să dai de oameni, pentru că să ai de-a face cu robotul de la call-center este un test al răbdării. ȘI al amintirilor despre o lume mai puțin complicată și mai puțin aflată în treabă.