Cine începe școala: copilul sau inteligența artificială?

În două săptămâni începe un nou an școlar și, gândindu-mă la listele cu rechizite, haine, ghiozdane, cine îi ia, cine îi duce și întreaga logistică grea care se pune din nou în mișcare, mi-a venit în minte o altă temă.

În ultimele zile am vorbit mult despre inteligența artificială, mai ales în contextul noilor obligații de transparență pentru anumite tipuri de conținut generate sau modificate cu ajutorul ei. Dar ce facem în cazul temelor copiilor? Caietul predat profesorului nu va purta în colț o etichetă pe care să scrie: „Această compunere a fost realizată în proporție de 87% de ChatGPT și 13% de elev, care a copiat-o de pe ecran”.

Cum îi motivăm pe copiii noștri să nu folosească inteligența artificială ca pe un angajat care le face treaba, ci ca pe un instrument care îi poate ajuta să înțeleagă? Sau, cel mult, ca pe un partener de documentare, deși și această utilizare trebuie tratată cu atenție.

A interzice complet accesul la inteligența artificială după vârsta de 13 ani este, probabil, doar un vis frumos. Și poate că nici nu ar fi bine să încercăm. AI nu este o modă care va trece dacă o ignorăm suficient de mult. Este o tehnologie cu care copiii noștri vor lucra, mai devreme sau mai târziu. Întrebarea nu mai este dacă o vor folosi, ci dacă vor ști să o conducă sau se vor lăsa conduși de ea.

Există și o doză de ipocrizie în felul în care adulții discută problema. Încurajăm angajații să integreze Claude, ChatGPT sau alte instrumente în activitatea lor. Le folosim pentru a sintetiza un document interminabil, pentru a găsi posibile erori într-un contract, pentru a structura o prezentare sau pentru a automatiza sarcinile repetitive. Când un adult face asta, vorbim despre eficiență și adaptare la viitor. Când un copil procedează la fel pentru o temă, vorbim despre trișat.

Diferența nu este însă instrumentul. Diferența este scopul activității.

Adultul care îi cere inteligenței artificiale să îi sintetizeze un document ar trebui să aibă deja capacitatea de a-l citi, de a-l înțelege și de a verifica sinteza primită. Copilul care îi cere AI-ului să îi scrie compunerea tocmai acea capacitate încearcă să și-o formeze. Primul economisește timp într-o activitate pe care știe să o facă. Al doilea ocolește procesul prin care ar fi trebuit să învețe să o facă.

Un studiu publicat în 2025, realizat pe aproape o mie de liceeni care învățau matematică, a arătat foarte clar această diferență. Elevii care au avut acces la un instrument asemănător ChatGPT au obținut rezultate cu 48% mai bune în timpul exercițiilor asistate. Când au susținut însă testul fără ajutorul AI, rezultatele lor au fost cu 17% mai slabe decât ale elevilor care lucraseră fără inteligență artificială. În schimb, atunci când instrumentul a fost configurat ca un profesor care oferă indicii și întrebări, fără să furnizeze direct rezolvarea, efectul negativ a fost în mare parte eliminat.

Cu alte cuvinte, AI îi poate oferi copilului performanța fără să îi ofere și învățarea. Tema arată mai bine, dar în mintea lui rămâne mai puțin.

Spunem adesea că mintea este asemenea unui mușchi. Nu este o comparație perfectă din punct de vedere biologic, dar exprimă un adevăr simplu: abilitățile pe care nu le exersăm nu se dezvoltă. Dacă încredințăm unui chatbot alegerea subiectului, documentarea, structura, argumentele, metaforele și editarea unui eseu, rolul nostru dispare treptat. Rămânem doar utilizatorii unui rezultat produs în altă parte, pierduți pe drumul dintre întrebare și răspuns, incapabili să explicăm cum am ajuns acolo.

Plecând de la premisa că știm deja o parte dintre consecințe și că avem inclusiv studii care le confirmă, apare întrebarea dificilă: cum facem ca informația aceasta să ajungă la elevi? Și, mai ales, cum îi facem să o accepte?

Nu cred că simpla prezentare a riscului de pierdere a unor capacități cognitive va fi suficientă. „Dacă folosești prea mult AI, nu vei mai putea gândi singur” sună pentru un copil aproximativ la fel ca toate avertismentele adulților despre lucruri care se vor întâmpla într-un viitor foarte îndepărtat. În fața lui se află, în schimb, un beneficiu imediat și cât se poate de concret: tema este gata în zece minute, iar timpul rămas poate fi petrecut pe TikTok, într-un joc sau făcând orice îi place.

Cum convingi un copil să aleagă drumul mai greu atunci când drumul ușor îi oferă imediat exact ceea ce își dorește?

Poate că, înainte să cerem copiilor să reziste tentației, ar trebui ca școala să se întrebe ce fel de teme le oferă și ce evaluează prin ele. Dacă o temă poate fi rezolvată integral de un chatbot și profesorul nu poate observa nicio diferență, este posibil ca problema să nu fie doar la elev. Poate că tema respectivă măsoară un produs, nu învățarea care ar fi trebuit să îl producă.

Avem nevoie de mai multe proiecte practice, de etape intermediare, de schițe, încercări și argumentări orale. De teme legate de experiența elevului, de întrebări la care nu este suficient să lipești un răspuns impecabil formulat. Un copil care predă un eseu ar trebui să poată explica de ce a ales argumentele respective, ce surse a folosit, ce a schimbat și ce nu i-a ieșit din prima. Nu pentru a-l prinde că a folosit AI, ci pentru a vedea dacă în spatele textului există un proces de gândire.

Trebuie să depășim vechiul contract nescris: eu mă fac că predau, tu te faci că înveți, iar părinții se uită la note și se fac că nu știu că unele dintre ele nu oglindesc deloc realitatea. Inteligența artificială nu a creat această problemă, doar a făcut-o imposibil de ignorat.

În România au început deja proiecte de alfabetizare în domeniul inteligenței artificiale. Un program desfășurat în parteneriat cu Ministerul Educației a ajuns la peste 17.000 de elevi din 295 de școli. Raportul proiectului arată însă că 72% dintre elevii români și-au dobândit cunoștințele despre AI în afara orelor de curs. Copiii explorează deja acest teritoriu, dar mulți o fac singuri, fără hartă și fără un adult care să le explice unde sunt oportunitățile și unde încep pericolele.

ONG-urile pot merge din școală în școală, pot crea programe și pot deschide conversația. Dar nu le putem transfera întreaga responsabilitate. Alfabetizarea AI trebuie să devină parte a educației obișnuite, așa cum îi învățăm pe copii să caute o informație, să recunoască o sursă credibilă și să nu ofere necunoscuților date personale.

Nu cred nici că trebuie să recurgem la scenarii pesimiste și nici să le cerem copiilor să aleagă greul doar pentru că suferința ar avea o valoare în sine. Trebuie să le arătăm diferența dintre a folosi AI pentru a învăța și a-l folosi pentru a evita învățarea.

Regula ar putea fi foarte simplă: mai întâi tu, apoi AI. Încerci singur. Formulezi o ipoteză. Scrii prima variantă. Abia după aceea poți cere un indiciu, o explicație diferită, un exercițiu asemănător sau feedback asupra a ceea ce ai realizat. Nu îi ceri să fie autorul în locul tău.

Iar în loc să întrebăm doar „Ți-ai făcut tema?”, poate că ar trebui să începem să întrebăm: „Ce ai înțeles?”, „Unde te-ai blocat?”, „Ce ai făcut tu?”, „Ce ți-a spus AI și cum ai verificat?” sau „Ai putea să explici și fără să te uiți la ecran?”

Copiii noștri vor lucra cu inteligența artificială. Tocmai de aceea trebuie să ne asigurăm că, atunci când o vor face, în fața ecranului se va afla o minte suficient de bine formată pentru a pune întrebările potrivite, pentru a recunoaște un răspuns greșit și, uneori, pentru a contrazice mașina.

AI poate face tema, dar numai copilul poate învăța lecția.

Surse:

https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/40560616/

https://www.unesco.org/en/articles/use-ai-education-deciding-future-we-want

https://www.pnas.org/doi/10.1073/pnas.2422633122

https://www.oecd.org/en/publications/oecd-digital-education-outlook-2026_062a7394-en.html 

Editorial publicat în ediția print din 27 august 2026 în suplimentul Tribuna Financiară