Nu contează că e rău, e de-al nostru. Sau despre un anumit spirit de castă

Am evoluat, ne-am civilizat iar acum suntem mult mai așa și pe dincolo decât cei de dinainte. Cel puțin așa ne lăudăm. Că nu mai suntem cu capu-n evul mediu, nu mai avem wc în curte, avem net nu difuzor prins în cui pe perete și multe altele care nu le mai menționez aici. Bun, om fi avansat tehnic, om fi ceva mai civilizați decât migratorii din vremnea popoarelor migratoare ori mercenarii din perioada Renașterii care se distrau punând foc și omorând, dar la unele chestii nu am avansat prea mult. Vorbesc aici de spiritul de trib, de clan, de castă, de gașcă. De familie care riscă să devină famiglie. „Noi marea familie a…”.

Spiritul acesta există și acum, de la membrii unei comunități/localități până la la categorii profesionale. M-am lovit și mă lovesc deseori de el. De ce? Pentru că oamenii aceștia refuză să priceapă că or fi ei de nezdruncinat, dar nu sunt perfecți pe cât se consideră. Au și ei amărâții, uscăturile, șmecherașii și învârtiții lor. Dar îi ascund, cu talent mai ales față de cei din exterior. Ei, în lumea-bulă a lor, știu că au printre ei și din ăștia care nu le fac cinste, Sau că ei între ei se detestă, se sapă, se bârfesc, se fac albie de porci (deși albia aceea este utilă pentru porci, că din ea se hrănesc). Numai că să nu cumva să îndrăznească vreun „străin” (de ei) să exprime asta, că sar la el ca haitele de câini ciobănești. Să nu spui, de exemplu, că unul din tribul lor este, profesional vorbind, praf. Sau că mulți dintre ei nu fac cinste nici statutului nici „uniformei”. Sau despre comportamentul lor. Sau să te iei de cel mai sensibil subiect de care pare că sunt atașați, banii: sporuri, indemnizații, tichete, vouchere, na, ce mai primesc ei acolo. Vă spun automat, vin din cele patru zări și te execută. Pentru că tu, un străin îți permiți să atentezi la unitatea lor de monolit. Le încalci, „mica noastră feudă”; ca să citez un film de succes. Că cum îți pormiți să insulți sau să arunci cu noroi în Marea și Mai Mult Ca Perfecta Categorie Profesională de care aparțin. Că te crezi deștept. Că precis te răzbuni pentru că nu au ajuns la nivelul lor și ai râmas mic, prost, bleg și neica nimeni. Că faci pe inteligentul. Că vrei succes și faimă pe spinarea lor. Chiar zilele trecute am pățit așa ceva, când un cunoscut, chiar amic, m-a abordat cum că a fost foarte ofensat deoarece am atacat dur pe o anumită categorie ocupațională din care face parte și el. Nu e primul care îmi spune asta, nu este singurul și nu va fi ultimul. De ce a fost ofensat nu pricep, atâta vreme cât nu la el am făcut rreferire. Eu nu mă ofuschez, ca jurnalist, când afli mai de peste tot, în scris sau prin viu grai, că jurnaliștii sunt niște cumpărați/vânduți, că unii sunt praf rău, că umblă doar să rupă gura târgului, să manipuleze și să prostească lumea. Toate astea, evident, pentru bani. Pentru că recunosc că în multe cazuri așa este. Mulți purtători de pix sau mai nou de tastatură sunt fix așa cum sună acuzațiile. Alții nu sunt așa și încă mai țin steagul corectitudinii și a opiniei sincere ridicat, în ciuda piedicilor și strâmbelor și chiar a presiunilor. Dar concluzia este asta. Chiar dacă suntem „noi presa”, nu sutnem în unanimitate perfecți și nici o specie superioară.

La faze din acestea îi întreb direct pe acuzatori: bun când am făcut EU, asta: adică am vândut, manipulat, mințit, etc etc etc. Pentru că ordinea e întâi eu, apoi ocupația. Asta aștept și eu de la categoriile acestea auto-protective. Sa ţși asume că în liga, categoria, casta aceea a lor nu sunt toți perfecți, iar dacă în acuz pe unul de ceva, nu înseamnă că îi acuz pe toți. Și că nu îi onorează (contra)atacurile astea în haită, care sunt fix ceea ce sunt: ascunsul gunoiului sub preș. Că „toți pentru unul” nu mai ține. atâta vreme cât unul o comite. Și ar fi de apreciat că am fost de data asta discret și nu am dat exemple clare de caste, clanuri, bule și triburi.