Între zmei și mielușei

Pe vremuri, copiilor li se spunea la școală că strămoșii lor au fost cei mai viteji dintre curajoși, că-i puneau pe fugă pe toți dușmanii, că și atunci când pierdeau vreo luptă se întâmpla asta pentru că forțele malefice își vârau coada în bătălie. Se mistifica mult, fără o minimă grijă pentru credibilizarea scenariilor cusute cu ață albă. Dacă ai noștri pierdeau vreun meci de fotbal (am mai vorbit despre asta), explicația era că inamicii îi văduveau de puteri, le diminuau capacitatea de a se concentra, picurându-le substanțe dubioase în cafea sau ceai. Noi eram ăi mai bravi din lume, dar ne pizmuiau dușmanii de pretutindeni. După 1990 am căzut în cealaltă extremă, pierzând orice stimă de sine, orice prețuire pentru virtuțile incontestabile ale acestui popor. A început să ne pută tot ceea ce se producea în România, ne plângeam din zori până la asfințit că nu suntem în stare de nimic, că avem genele blestemate, că probabil suntem condamnați la necontenite implozii. Am spus-o și cu alte ocazii, nu suntem cu mult mai buni sau cu mult mai răi decât alți europeni, avem, deopotrivă, calități și defecte. Nu am pus coada la prună, nu am inventat apa caldă, dar nu suntem chiar analfabeții sau nepricepuții Europei. E drept, unii dintre ai noștri s-au îndeletnicit cu furtișagurile pe la Paris, Roma sau Munchen, dar alții, tot de-ai noștri, uimesc lumea cu mintea și dibăcia lor. Ceea ce ne lipsește cu adevărat este echilibrul, adică puterea de a ne asuma defectele și de a recunoaște calitățile celor de un neam. Ca să nu te răstorni într-o barcă, trebuie să stai pe mijlocul ei; astfel vei păstra echilibrul și nu vei fi nevoit să dai, îmbrăcat, din mâini și din picioare, pentru a ajunge la mal. Uitându-mă la ceea ce răzbate sau curge șuvoi dinspre guralivii din spațiul public, unii tributari naționalismului deșănțat, alții slugarnici față de înaltele porți ale vremurilor noastre, îmi dau seama cât de departe suntem de acea normalitate după care tânjim, cel puțin teoretic. Putem fi atașați adevăratelor valori europene fără a renunța la propria identitate, fără a sta în poziția ”ghiocel” înaintea oricui. Nu trebuie să ne simțim nici superiori, nici inferiori în raport cu ceilalți locuitori de pe continent, nu avem de ce să ne batem cu pumnul în piept din cinci în cinci minute și nici de ce să ne gudurăm zilnic la picioarele unor politicieni din Vest. Abia când vom reuși să fim echilibrați, putem nădăjdui la un statut decent.