Mi-au plăcut întotdeauna locurile încărcate de istorie, spațiile ce adăpostesc între zidurile lor întâmplări care au schimbat societăți, regimuri politice, economii, culturi. Elegante sau nu, modernizate, reconstruite, aceste monumente ale vieții trăiesc prin cele cărora le-au fost martori și sunt sau ar trebui să fie, în bună parte, un mijloc de educare. Am ascultat duminică un reportaj realizat cu profesionalism la Radio România Actualități (unul dintre foarte puținele posturi de radio în care funcția de educare a presei respiră în fiecare zi) despre Casa Capșa, locul în care își făceau veacul scriitorii interbelici, gazetarii, politicienii, oamenii de afaceri, artiștii unor vremuri care azi par ba îndepărtate, ba suprapuse pe cele prin care trecem. Istoria Casei Capșa e una pe care o asculți cu sufletul la gură, picanteriile, pasajele, pe care unii le-ar încadra în gama mondenităților, fiind fascinante. Casa Capșa nu a fost doar locul unde protipendada sorbea dintr-un „șvarț”, mușca dintr-o prăjitură ori se înfrupta din preparatele sofisticate, ci e o lecție deschisă de istorie pentru că acolo s-au pus la cale decizii importante, s-au aprins scântei ale literaturii, s-au cimentat și s-au frânt prietenii de-o viață. De ce vorbim despre un loc emblematic prin care a respirat Bucureștiul și nu numai timp de peste un secol și jumătate? Pentru că, din fericire, el este un simbol de care, în mare parte, cei ce l-au deținut au știut să aibă grijă. Da, a fost o afacere, dar mai presus decât dorința de a câștiga mulți bani, s-a situat ambiția de a clădi ceva durabil, o tradiție; ceea ce nu prea mai întâlnim azi în rândul antreprenorilor mânați de pornirea oarbă de căpătuire grabnică. Prea puțini sunt cei ce vor să facă din afacerea lor un simbol al calității pe care urmașii urmașilor să îl cultive ca pe plantă rară, hrănitoare. Câte dintre cafenelele, cofetăriile, restaurantele, în care s-au scris fragmente de istorie mai poartă spiritul de eleganță și noblețe al timpurilor în care străluceau? În câte astfel de locuri mai dai nas în nas cu tradiția ce ar fi trebuit să fie moștenită din generație în generație? Cea mai la îndemână scuză e înșiruirea contextelor nefavorabile, dar, de fapt, vinovate sunt lipsa de viziune, disprețul față de trecut, incapacitatea de a valorifica un potențial clădit de alții și, nu în ultimul rând, dorința de înavuțire imediată, lipsa de răbdare. La Viena, Padova, Paris, Trieste, Roma poți păși în cafenele vechi de două secole, bine conservate, unde comportamentul personalului emană respect pentru povestea locului. La noi, dacă se întâmplă să mai găsești vreun „supraviețuitor” cu pereții încărcați de întâmplări captivante, ai șansa (?) să fii servit de vreun ospătar pe cât de tânăr, pe atât de sictirit, care-ți asezonează comanda cu un dezacord și un ridicat din umeri, dacă îl întrebi ceva din istoria localului. Probabil tocmai pentru că nu știm să ne prețuim trecutul, nu-i mare scofală nici de viitorul nostru.