Orice ar fi, pace sau război, rămânem prizonierii unor șabloane. Printr-un moft calendaristic, anul acesta, 1 Mai a picat duminică, dar reporterii ce țopăiau fie pe plajă, fie în club printre grătare sau mese încărcate relatau cu o responsabilitate tolomacă despre cele petrecute în „minivacanța de 1 Mai”. Care minivacanță nu a fost nici mai mult nici mai puțin decât un sfârșit de săptămână obișnuit, început vineri după prânz și isprăvit duminică, după asfințit. Nu contează că era un weekend ca oricare, nici mai scurt, nici mai lung, nici mai lat, nici mai îngust, băieții și fetele din captivitatea festivismului au ținut-o una și bună cu „minivacanța de 1 Mai”. Cum nici inspirația nu-i dă afară din casă, au pornit-o către aceleași materiale cu petrecăreți avântați în activități de grataragiu, livrându-ne veșnicele reportaje cu noua clasă muncitoare, ieșită la drumul mare al petrecerii. Da, în urmă cu – să zicem – patruzeci de ani 1 Mai era un prilej de paranghelie câmpenească, pentru că românul nu avea ocazia să se dedulcească prea des la astfel de sărbători, însă acum orice sfârșit de săptămână cu temperaturi îngăduitoare înseamnă o petrecere în aer liber alături de nelipsiții tovarăși, micul, berea și ceafa de porc. Afurisim tot ceea ce ne amintește de „clasa muncitoare”, dar îmbrăcăm degrabă straiele petrecărețului când e vorba să chefuim în numele aceleași categorii sociale. Ne e greu, dacă nu chiar imposibil să renunțăm la unele șabloane întâlnite atât la nivelul exprimării, cât și al metehnelor. Vrem să mâncăm ceapă, roșii, ridichi din România, dar strâmbăm din nas dacă e să le cumpărăm dintr-un magazin numit ca pe vremuri „aprozar”. „Aprozar” e un termen care îi irită pe unii cum ar fi Rareș Bogdan, mari iubitori de formă și total nepăsători față de fond. Felul în care ne manifestăm de fiecare 1 Mai arată, de fapt, cât de confuzi suntem, cât de bine am rămas ancorați în stereotipii, pe care le renegăm din postura noastră de capitaliști, progresiști, mă rog, de aprigi dușmani ai unor vremuri de tristă amintire la care ciulim totuși memoria sub pătură, în solitudine, să nu ne simtă nimeni. Ne plac micii ăia tradiționali, îmbibați în bicarbonat, care parfumau „Ziua Muncii”, am săruta gulerul alb, înspumat al halbei de bere, dar ne pozăm și lângă scoicile și cocktailurile de pe terasa clubului, bâjbâind printre accesoriile ponosite ale trecutului și improvizațiile festive din prezent. În tot ceea ce facem, o punem de-un carcalete, turnând la un loc bere la dozator cu adaos mare de apă și o Piña Colada, lungită și ea, în virtutea unui câștig ciupit sub tejghea.