Probabil, avem în ADN pornirea de a fi cusurgii, iar involuția societății, rețelele de (a)socializare au turnat apă la rădăcinile acestei trăsături. Dacă legile sunt prea blânde, ne revoltăm, spunând că infractorii beneficiază de toleranță; când ele se înăspresc, nu ne convine, protestăm față de ipotetice încălcări ale drepturilor omului. Oricum o dai, oricum o întorci, suntem nemulțumiți. Aveam un prieten care spunea că după un examen se îmbată oricum, de bucurie sau de tristețe. Și, pentru că am pomenit despre starea euforică, să ne aplecăm nițel asupra beției de cuvinte ce a început să se plimbe pe două cărări, după isprăvile de la Olimpiadă. 

A fost mare supărare pentru că la întoarcerea de la Paris, politicienii neamului nu s-au dus să-l întâmpine pe David Popovici, campionul nostru de la Natație. Și dă-i și suduie pentru că – vezi Doamne! – n-au catadicsit să-și miște fizicul, cu un buchet de flori în mână, pentru a-l întâmpina pe campion, în salonul oficial de la Otopeni.  Buuun. Haideți să facem un exercițiu de imaginație: închipuiți-vă că David Popovici ar fi fost întâmpinat la aeroport de alde Ciucă și Ciolacu, radiind de fericire electorală, zâmbind protocolar, rostind înălțătoare discursuri de mulțumire, cu gâdilat la subțiorile patriotismului de fațadă. Nu vreau să mă gândesc cum s-ar fi năpustit diviziile de critici de profesie să îi acuze că au vrut în mod mișelesc să își asocieze imaginea de cea a înotătorului medaliat cu aur. Ce i-a înjurat o jumătate de țară pentru absență, dar să vezi ce grele sudalme ar fi scuipat către ei nemulțumiții, dacă ar fi bătut potecă până la aeroport. Nu e bine dacă politicienii se abțin de la incursiuni ce pot fi puse pe seama încercării de a valorifica electoral un succes sportiv, nu e bine nici dacă se dedulcesc la astfel de acțiuni. 

Recunosc, inițial mi-am spus și eu: „Ce-i costa dacă se duceau până acolo?”. După care, m-am mustrat: „Ține-ți gura, că dacă se duceau, comentai că vor să-și facă imagine!”. Da, am puterea să-mi recunosc pornirea de cusurgiu și de aceea încerc să găsesc argumente, atât pentru absență, cât și pentru posibila prezență. Problema noastră este că avem o disponibilitate prea mică de a ne pune în pielea unora și una prea mare pentru a da cu barda în orice situație ce ni se ivește în cale.