Udatul Ionilor de la Tălmăcel – ziua în care apa leagă oamenii

De mai bine de 100 de ani, pe 7 ianuarie, de Sfântul Ion, satul Tălmăcel, din Mărginimea Sibiului, își scoate sărbătoriții la drumul mare și-i duce, cu alai, la biserica din sat. Iar mai apoi la râu, să-i ude. Lumea se adună încă de dimineață, iar satul se umple de culoare. De ger nu știe nimeni.

Aici, Sfântul Ion nu se serbează în tăcere. Azi, aici oamenii petrec ultima sărbătoare de iarnă, alături toți vecinii și de animalele lor credincioase. Pe toate ulițele satului, oamenii strigă și chiuie, râd, cântă și beau. Tot satul, împreună, într-o festivitate cu adevărat autentică, plină de viață, iubire și bucurie.

Dimineața începe în liniște, în gerul răsăritului, când oamenii de aici se adună la biserică. După slujbă, călărașii – căci așa se numesc tinerii care ies astăzi călare prin sat – deschid porțile mari ale curților lor și poftesc pe oricine să-i ajute cu împodobitul cailor. Toți au cuverturile lor, cu clopoței, cu ciucuri, panglici, păpuși și steaguri tricolore. Neamurile și vecinii vin în vizită, curioșii de pe stradă sunt invitați la un pahar și-o vorbă. Asta-i fala – și cinstea lor! Junii mândri poartă azi pantaloni de lână, cămăși albe cu pieptare brodate și cioareci. Iar femeile, mândre și ele, radiază în costumele lor sobre, dar elegante, alb-negre, cu marame de neprețuit.

Carul Ionilor…

Au timp cam să facă asta până pe la ora 11. Apoi pleacă mândri, alături de invitații lor, cu caii împodobiți și strigături, spre casa celui de la care Carul Ionilor va pleca spre râu. După o rundă de dat binețe celor pe care nu au apucat să-i vadă în noul an și o gură de rachiu din plosca fiecărui bărbat, satul și invitații lui pornesc, în alai, spre râul din fața bisericii.

În frunte sunt feciorii, junii satului. Unii călare pe cai împodobiți, alții la braț cu mamele sau bunicile lor, gătite de sărbătoare și mândre de feciorii lor. Apoi vin copiii, cu un car alegoric, tras de doi măgăruși îmbrobodiți și ei de sărbătoare, cu tesături colorate și clopoței. Urmează fanfara, „Carul Ionilor”, cu toți sărbătoriții satului, și mai apoi alaiul. Muzica răsună din instrumentele de alamă și dintr-un acordeon, iar drumul până la râu devine o procesiune a bunei-conviețuiri și a bucuriei autentice.

Drumul spre apă: ritual și spectacol

„Udatul Ionilor” nu e o simplă joacă în Tălmăcel. Este un ritual comunitar, respectat și insuflat noilor generații cu emoție și responsabilitate. Toți cei care poartă numele de Ion sau Ioana sunt „vizați”, fără excepție. Nu contează vârsta sau funcția – nimeni nu-i mai presus decât alții, nimeni nu-i exclus de la obicei.

Potrivit tradiției, primul care primește botezul este preotul satului. Mai apoi primarul, urmat de cel mai bătrân Ion, apoi de cel mai tânăr din sat. Pe rând, toți sărbătoriții sunt luați pe brațe de juni și scăldați cu picioarele în apa rece. Unii până la glezne, alții trântiți de-a dreptul în apă, până la genunchi, sub urările și chiuitul celor de pe mal. După botez, cei cu vârsta adecvată sunt cinstiți cu o gură de rachiu. E și asta parte din „udat”! Nimeni nu se plânge. Dimpotrivă, să fii „udat” e o mândrie, un semn de apartenență la comunitate și o „șansă în plus” la sănătate, noroc și tot pachetul, în noul an.

De peste 100 de ani, fără întrerupere

Unele povești leagă începuturile acestui obicei de perioada de după Marea Unire. Altele îi atribuie originile unor ritualuri semi-păgâne de purificare cu apă, adaptate calendarului creștin. Bătrânii satului știu obiceiul de când erau copii, iar costumele călărașilor și podoabele cailor se lasă din tată-n fiu și sunt grijite tot anul pentru această zi. Toți spun că tradiția asta, veche de peste 100 de ani, nu a fost întreruptă nici în timpul războaielor mondiale, nici în perioada comunistă. De altfel, satul nici nu a fost colectivizat.

Hora care închide cercul

După ritualul de la râu, satul se adună din nou, cu fanfară cu tot, în fața bisericii. Tinerii mai coboară odată de pe caii lor îmbrobodiți și-și prind Ioanele într-o horă mare, mai mândri ca oricând. Chiuie și joacă preț de câteva cântece, iar mai apoi toți merg spre case, doar ca să-și adune puterile pentru balul Ionilor care începe seara. Care, fără excepție, ține până dimineața.

La Tălmăcel, apa rece nu desparte, ci adună. Iar „Udatul Ionilor” de aici ne amintește că tradițiile nu se păstrează în muzee, ci trăiesc alături de oameni, cu animalele și obiceiurile lor, prin părțile lor de lume. Uitând de frig și râzând împreună, pe malul unui râu de munte.