De ce te-ai plimba pe strada Gării care nu ajunge, teoretic, la gară

Cred că majoritatea orașelor din România au câte o stradă numită a Gării. Strada care, cumva, pe diverse căi, te duce la gară indiferent dacă ești localnic sau vizitator. Mai ales vizitator, pentru că ai siguranța că o asemenea stradă nu te duce în câmp sau, na, la aeroport.

Ei bine, și Sibiul are o stradă a gării. Se numește, sugestiv, Strada Gării. Numai că la gară se ajunge de pe străzile General Magheru, 9 Mai, Regele Ferdinand, Uzinei și mai cotit așa, str. Lupeni. A, am uitat strada Gării. Nu am uitat-o La Sibiu strada Gării NU duce, cel puțin teoretic, oficial și legal, la gară. E bună ca reper, știi că dincolo de ea e calea ferată, peroanele, pasajul subteran și chiar gara.

Strada Gării, scurtă istorie pe sărite

Înainte, prin secolul al XVII-lea, după cum ne arată hărțile de epocă, acolo era un amestec de terenuri combinate cu lacuri lăculețe iazuri și bălți de diverse dimensiuni. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, bălțile nu se mai văd, doar diverse loturi de teren. Evident că atunci nimănui nu îi păsa de vreo gară și de o zonă dincolo de ea pentru că nu exista cale ferată. Și în plus, nu exista în zona aceea nimic să semene a stradă. Abia pe o hartă de la 1875 apare strada Gării, dar nu se numea așa. Era „Noua Stradă a Gușteriței” (Neue Hammersdorfer Gase). Pe o altă hartă, de la 1930, strada nu mai e nouă, așa că rămâne ceea ce era de fapt, o parte din Calea Gușteriței. care pornea, la acea vreme din str. Lupului (Lupeni). Strada devine Gării pe la 1934, și vorba lui „Divertis” de pe vremurile când luema avea (mai mult) umor, așa îi rămâne numele. Având o denumire neutră din punct de vedere politic, social sau național, numele îi rămâne neschimbat de-a lungul deceniilor, regimurilor și dictaturilor, până astăzi.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Strada Gării este una dintre arterele principale ale zonei de dincolo de (scuzați repetiția) gară. Face legătura între cele două „coloane vertebrale” ale celor două cartiere (indiferent de ce zice noua împărțire a orașului, aici sunt două cartiere), Lazaret și Lupeni, adică străzile Calea Gușteriței și Lupeni. Stradă de case și de locuințe de serviciu, ceferistă, ca majoritatea din zona „istorică” de dincoace de Podul Gării și de Rampă.

Strada Gării era strada copilăriei multor generații crescute în zona de dincolo de Podul Gării. Pe aici puteai merge să cumperi de la singurul „supermarket” din zonă, magazinul „Feroviarul”, zis „La Rampă” sau „La Barieră”. Pe aici mergeau navetiștii spre fabricile din zona industrială. Pe aici erau scurtăturile prin gard, care au generat timp de decenii un război între gară și cetățeni, până la urmă câștigat de cei din urmă. Cei care stăteau pe Gării auzeau orice din gară, de la dialogurile de la „interfoanele” acelea dintre linii cunoscute de toți copiii ca „alo blocu (fă ca porcu)” la anunțurile din megafoane, șuierat de locomotive ori cu abur, ori diesel, țăcănitul pe șine al bandajelor roților de la vagoane. Era un sunet care numai în zona căilor ferate îl găseai, al unei lumi pe care doar în zona căilor ferate o vedeai. Gării era, până nu de mult, o stradă liniștită, cuminte, neasfaltată, necirculată, foarte frumoasă atunci când te plimbai pe ea într-o după-amiază sau seară de vară. Deși destul de „ascunsă”, nu era periculos să treci pe acolo. Un detaliu interesant la ea este că se intersectează de două ori cu aceeași stradă: Șerpuită. A, și are trotuar doar pe o parte.

Strada cu o parte case…

Pe lângă aspectele să le zicem inedite (cred că sunt chiar inedite, nu îmi amintesc să fi scris cineva despre ele) ale străzii Gării, cel mai important, care o definește, este acesta: este, alături de Munteniei, strada care, aproape pe toată lungimea ei, se învecinează cu un gard. Aș putea spune și că e singura care se învecinează cu o gară, dar de aceea i se spune Gării.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Face parte din categoria aceea de străzi care încep fără să îți dai seama. Adică ești pe o stradă, zici că ești pe aceeași, dar deodată vezi că are numele schimbat. Cam ca atunci când „schimbi” Coșbuc cu Neculuță. Așa și aici: o iei pe Gușteriței, pe lângă podul Gării, și înainte de a face curba la dreapta, lângă o casă fără vreun detaliu aparte exceptând că se învecinează cu două căldiri etajate dintre care una mai poartă o reclamă ante-digitală la Fujifilm, poc, te-ai trezit pe altă stradă. De aici, continuă cu in gard de beton care ascunde probabil cel mai frumos loc de aici, o casă destul de veche (începutul secolului) care pe vremuri avea o grădină de legume de invidiat, deținută de un sas cunoscut prin cartier. Ceva mai încolo, o construcție relativ nouă, un atelier de reparații/vulcanizare auto, unde prin anii ’90 am văzut pentru prima oară o mașină GAZ-12 ZiM, mașină sovietică special construită pentru ștabii din partid, foarte rară. Cel puțin până la intersecția cu strada Șerpuită, casele de pe partea cu case sunt pe modelul „clasic” de cartier muncitoresc: un singur nivel, două camere la stradă, plus probabil în curte bucătărie și alte acareturi. Una a rămas neschimbată ca aspect, la restul s-a mai „lucrat” de prin 2000 și ceva încoace: izolații termice, etajări, mansardări, acoperiș schimbat. Casa de pe colț cu Șerpuită are o alură ori de fostă prăvălie, ori de fostă cârciumă, cu intrarea așa, pe colț, acum zidită și pa pariu că ușa a fost transformată în fereastra care se vede acum. Linia de case „normale” continuă puțin până când dăm de ceva mai masiv: „Pensiunea Sibiană”, cred că singurul loc de cazare de pe stradă. Țin minte că aici era un bloc-vilă de probabil locuințe de serviciu CFR. PA vremuri sau în original avea un gard interesant, din țevi puse orizontal.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Prin anii ’90, la subsol, era un bar foarte popular și curățel, dar nu-i mai țin minte numele, unde m-am distrat copios când un fost coleg fotoreporter și-a „udat” noul aparat foto electronic, oferit de însuți patronul publicației și l-am convins, eu cu DTP-istul, să-l „ude”. Dar atât ne-a tocat la cap cu ce meseriaș e aparatul, că i-am ascuns bateria și i-am spus că atâta l-a frecat pana sa stricat așa, de nou. A intrat în ceva panică dar i-a trecut când a aflat că mai trebuie să îl ude o dată, ca să se repare. Este și un blazon pe zid, dar valoarea lui este doar ca ornament. De aici încolo, pe stradă, nimic remarcabil, doar aceleași case modeste, până la intersecția cu str. Ana Ipătescu.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

De aici începe zona atractivă a străzii, cu clădiri unice în Sibiu, construite mai mult ca sigur în perioada interbelică, într-un stil definitoriu pentru „proprietarul” lor: C.F.R.-ul. Prima este actualul sediu al filialei Sibiu a Casei de Ajutor Reciproc / Casei de Ajutor Reciproc pentru Deces „Expresul CFR” și al filialei Sibiu a Asociației Pensionarilor CFR și sunt convins că nu e departe de destinația administrativă inițială. În vremea comunismului timpuriu, aici era o secție de votare, sau cel puțin așa îmi amintesc dintr-un articol dintr-un ziar local din anii ’50. În spate era o locuință unde stătea un prieten păzită de un cățel pe nume Scoruș. Peste drum, pe str. Ipătescu, avem o clădire mult modificată, de nerecunoscut față de cea originală care a „jucat” și într-un film românesc („Fapt divers” parcă).

Cealaltă clădire este o vilă în toată regula, cu etaj și mansardă și în mod sigur este cea mai frumoasă construcție de pe stradă. La intrare este și un atelier de „reparat” și umplut perne, dealtfel singurul „magazin” de pe stradă. În spate se vede clădirea masivă a popicăriei CFR, „privatizată” și abandonată.

Între ele, un alt fost Kilometru Zero al străzii tot prin anii 90: Barul „Exotica”. Bar de călători, de oameni de pe stradă, ceferiști și cei care locuiau în blocul de nefamiliști al Balanței de pe Treboniu Laurian. Nu mai știu exact când a dispărut, în 2008 era încă funcțional, dar urmele lui sunt vizibile, inclusiv poarta din fier sudat cu numele localului. O rămășiță a vremii când mersul la una mică includea mai puține pretenții față de acum.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Ultima clădire de pe stradă este una unică și interesantă. Nu nu faptul că aici este la parter (și) sediul Poliția TF, ci ca destinație. Singura clădire-dormitor, folosită pentru completarea perioadei de odihnă, între curse, a mecanicilor de locomotivă. Sau cel puțin asta știu că era și poate încă este. Știu că aici, în anii ’70, existau si dușuri cu apă caldă. Strada se termina, pe vremuri, cu o grădiniță micuță cu ceva cpoăcei, și o bordură pe care se plimbau toți copiii. Acum e un bloc cam în colțuri, neinteresant. Și am ajuns în Lupeni, dar aici e altă stradă. Ne întoarcem ca să vedem cum e pe partea cealaltă

… Și cu o parte gard

Adică nu 100% doar gard, că pe ici pe colo, mai e câte ceva. Pe stânga, de cum vii de pe Gușteriței, avem, pe rând, „subsolul” Podului Gării pe stil nou, cu o parcare și o rampă de gunoi din acela colectat selectiv și un loc unde îți pică apă în cap de la pod. Apoi avem „spatele” unei foste unități militare de „arma” CFR, unde te învăța să lupți cu „arme cotite” (lopeți, târnăcoape, furci pentru terasament, iar când somai, strigai „stai că dau”, nu „stai că trag”. Era o unitate mai mult disciplinară, pentru că nu oricine putea ajunge la „specialitatea” aceasta, cel puțin aici la Sibiu. Acum este o locuință destul de spațioasă. Imediat lângă, o altă locuință care pe vremuri era a unui ceferist, Vâju parcă se numea, prieten bun cu taică-meu, dar nu asta contează. Toate acestea formează acum o „insula” între străzile Gușteriței și Dorobanților.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

De aici încolo, da, începe gardul gării. Beton și plasă de sârmă, doar într-un loc peticit cu o bucată din alt gard, cel dintre linii, cu sigla CFR. Pentru că cei din trecut erau așa de nepricepuți în materie de construcții și amenajări, gardul a mai fost suplimentat cu o „perdea” de arbuști, pentru a contracara poluarea făcută de locomotivele cu abur și de motoarele diesel-elor.

Gardul are minimum două „găuri” care scurtează drumul spre gară. Cum am zis/scris, aici a fost un întreg război pierdut de oficialități, iar acum acesta au devenit adevărate pasaje în regulă, inclusiv cu scări metalice cu balustradă. Undeva pe la mijloc, o căsuță mică, probabil cu destinate de supraveghere a traficului feroviar, abandonată și devenită mult timp, locuință „socială”. Aveau inclusiv câine care lătra la toată lumea.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Prin plasa de sârmă a gardului, vezi ceea ce a dat numele străzii: gara. Dacă o iei cumva „prin gard” spre gară, ai două variante. Cea dificilă, să ajungi la peroane, care sunt înalte dar s-a rezolvat problema și acolo, cu niște trepte improvizate din pietre și calupuri de beton. Cea simplă, dar mai depărtată îți cere o mai mare atenție la trecerea peste linii, care teoretic e interzisă, iar practic cine te prinde, că gara de la Sibiu, ca orice gară românească, este pe trei sferturi pustietate.

De la capătul gării poți ajunge spre oraș aventurându-te (la propriu, că e o aventură) prin pasajul subteran care periodic este vandalizat cu inscripții neonaziste, Acesta te duce într-o zonă de nicăieri feroviar și de acolo găsești tu drumul. Poți ajunge și la pista de biciclete de pe Cibin, dacă mergi pe str. Moara de Scoarță.

Concluzii

Strada Gării se află între categoriile de stradă frumoasă (nu „chiar cea mai”) și „de ce te-ai plimba pe aici”. Că este o stradă aparte, nimeni nu poate nega. Pe vremuri era una dintre străzile liniștite, acum nu mai este, mai ales „În timpul programului”. Dar tot i-a rămas o atracție a ei. Clădirile CFR de aici sunt unice în oraș, deci merită să le vezi. În principiu pentru o plimbare departe de nebunia centrului, merită mai ales că ai stația de autobuz aproape. Dezavantajul este că posibilitățile de loisir lipsesc complet, exceptând pensiunea amintită.

Un drum pe acolo zic că, totuși merită ca să-ți mai clătești ochii de la fardul acela cu care e împopoțonată zona centrală.