Hai spuneţi de câte ori aţi auzit asta cu „Ăştia? Păi ăştia nu fac nimic toată ziua!” deşi la o privire mai în detaliu, oamenii „ăştia” adică ăia chiar îşi făceau treaba. Credeam că opiniile astea de mişto la adresa specializării ori a meseriei altuia au apus odată cu perioada când munca devenise religie iar munca brută era socotită superioară muncii „fine”. Când era la modă aia cu „carte multă nu se cere / prost să fii, să ai putere”.
Bun, de acord că tu consideri că munca ta este unică, nemaipomenită, face toţi banii şi mai mult decât atât, că tu eşti exponentul celor mai buni dintre cei mai buni, dar asta nu înseamnă că alţii, cu alte munci, sunt mai aşa, pe o treaptă inferioară ţie. Mai ales când, fără munca lor, ar cam fi mari probleme în societate deci implicit ai suferi şi tu.
Uite în fabrică, pe vremuri, electricienii – deci nişte specialişti – erau printre cei mai rău văzuţi muncitori: „ce fac ăia? Leagă acolo două fire şi după aia stau la căldură”. Era o reacţie oarecum scuzabilă pentru unii care trăgeau la normă prin secţii, unde frigul făcea legea. Numai că problema intervenea atunci când trebuia ca cineva să lege acele două (sau mai multe fire). Sau să schimbe un ditamai motorul. Sau să-i scoată din întuneric, că nu mai mergea iluminatul interior. Ei, atunci ăia care stăteau la căldură erau buni şi simpatici, că firele alea (de fapt mult mai multe) dacă nu erau legate cum trebuie, făceau bum. Morala este că vei lucra mai mult decât alţii, dar sunt unii care, deşi lucrează nu mult, sunt foarte valoroşi şi necesari.
Acum ceva timp, stând la coadă la o casă a unui supermarket, singura dealtfel că era duminica, un nene de o frumoasă vârstă comenta la un moment dat că angajaţii de aici „stau toată ziua la cafele”. Era comic mai ales că săracii ăia angajaţi erau trambalaţi ba la raft, ba la magazie, ba la casă, ba la orice. În cel mai fericit caz ei visau cafele, că de stat la ele nici vorbă. Tot din categoria criticabilă a celor care „nu fac nimic” dar iau bani, sunt poştaşii, care „îşi iau partea” când aduc pensia pensionarilor făcându-se abstracţie că merg toată („se plimbă”) ziua să care corespondenţa cu cârca sau că chiar tu îi dai banii ăia (că „aşa se face”). Sau preoţii care „spun un Doamne miluieşte” şi îţi iau banii”. Sau cel care-ţi repară calculatorul doar din câteva clickuri. Şi lista poate continua. Şi în presă ajunseseră chestii din astea, secretarul de redacţie fiind, în ochii redactorilor „pe stil vechi”, unul care „trage şi el două linii acolo” sau fotoreporterul care „face şi el câteva poze şi gata”.
E un cult, nu ştiu dacă la alţii dar la români e sigur, ca orice lucru, orice muncă, orice rezultat/produs să fie ceva căznit, transpirat, făcut cu efort, cu of şi vai, fără pauze şi cu heirupul, că altfel nu e apreciat. Sau că ai nu ai treabă, tu trebuie să munceşti ceva, chiar inutil. Nu se concepe posibilitatea de a face ceva uşor, nu există specializare, nu există operativitate. Că dacă faci prea repede, precis eşti un puturos care fuşereşte, unul care trage chiulul de la producţie, un şmecher care trage clapa colectivului. A, că tu ai petrecut ani întregi învăţând prin licee şi facultăţi, specializându-te instituţional sau singur, aruncând bani pe scule şi cărţi, pierzând din timpul tău liber lucrând ca să ştii cât mai bine tocmai pentru a rezolva problema repede şi bine, nu contează. Mai de apreciat este întoarcerea a totul e dos, murdărirea până-n fundul urechilor, „trasul tare”, desfăcutul pentru a reface iar, scuipatul în palme, oftatul cu 2-3 înjurături că „ce mă-sa are că tot nu merge”, apoi în final eliberarea şi aplauzele auditoriului: „da, domnule uite cât a muncit omul!”. Celălalt ar fi rezolvat mai rapid, mai eficient şi mai curat dar nu „muncea”. Doar prindea două fire, înşuruba două şuruburi, clickăia din mouse, trăgea două linii. Şi în rest stătea. La cafele, la beri sau mai rău, citind. Păi drag auditoriu, a îţi permite să stai în timp ce alţii se hămălesc este un drept câştigat cu greu. Cine nu crede să le ia locul să vadă dacă se descurcă în domeniu.
Nu mai vorbim de obiceiul de a dispreţui pe cei care fac o treabă „inferioară” ţie. Gunoierii, de exemplu. Probabil, alături de măturători, cea mai „de râs” ocupaţie în ochii noştri, cei buni şi curaţi. Da, te umpli de dispreţ când îi vezi, gălăgioşi sau nu, mai scormonind prin coşuri sau nu, dar ia vezi tu să rămâi cu containerele neridicate o săptămână, să vezi că toate masterele tale şi bursele pe dincolo au valoare zero în privinţa asta. Să mai pomenim de instalatori, zugravi, montatori, reparatori de chestii, care şi ei „vai câţi bani îmi ia doar pentru că strânge două şuruburi (e o obsesie cu cifra 2, nu pricep de ce) uitând că fără ei, e cam neplăcut? E simplu. Ia-le locul. Să vedem, poţi sau nu? Mă îndoiesc.
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Redactore, de cand nu mai raspunzi cititorilor, nici nu mai ai vizualizari de 10-12 000…