Foto: Răzvan NEGRU
Nu mică mi-a fost bucuria când am descoperit, într-unul dintre volumele, (zece la număr) de „Patrimoniu preindustrial şi industrial în România”, scoase de sibianul Volker Wollmann, neobosit cercetător şi „recuperator” al monumentelor, clasate şi neclasate, ale industriei româneşti şi sibiene, una dintre singurele imagini cu Moara „Cibin” de pe str. Nicolae Teclu (acum hotelul „Apollo”). Şi mi-am amintit, aşa cum îmi amintesc de câteva ori pe săptămână, că pe lângă clasicele monumente „catchy” şi mai mult decât faimoase ca turnuri, muzee, trio-ul de pieţe Mare-Mică-Huet, biserici mai vechi sau mai noi, case istorice sau cu semnificaţie memorială, Sibiul (mai) are un patrimoniu de invidiat de monumente ale industriei care, în ţările acelea de le tot fâlfâim când facem referiri la „valorile europene”, ar fi, vorba aceea, aur. Pentru că alte ţări ştiu ce să facă cu acel patriomoniu.
La nivel mondial există o mulţime de organisme care se ocupă cu promovarea şi protejarea „fabricilor vechi”. De exemplu „The International Committee for the Conservation of the Industrial Heritage” – TICCIH, care a realizat şi o Cartă a Patrimoniului Industrial. Au existat proiecte care au revitalizat vechile situri industriale vechi sau fabrici tot vechi transformându-le în ceva frecventabil. În Europa sunt cel puţin 200 de muzee pe tema aceasta, plus o rută – turistică – a patrimoniului industrial, cu 16 tematici şi peste 2.500 de obiective. Pare greu de crezut, dar România putea fi – nu ştiu dacă mai poate – una dintre ţările care ar fi avut multe de spus, de folosit şi de câştigat pe această temă. Pentru că boom-ul industrial ceauşist a fost realizat pe baza, pe nucleul multor fabrici vechi. Pare la fel de greu de crezut, dar şi Sibiul ar fi putut câştiga o reputaţie în materie de centru al patrimoniului industrial. Pentru că ar fi avut ce să arate. Pentru că majoritatea chiar covârşitoare a întreprinderilor sibiene „comuniste” aveau la origine fabrici care existau în secolul XIX sau începutul lui XX. Şi nu doar documentar, ci şi în teren. Hale vechi, ateliere, căi ferate uzinale, magazii, utilaje. Astfel, lauda de sine cu „Sibiu oraşul premierelor” ar fi trecut de la articolaşe apologetice, postări pe reţele şi paragrafe de discursuri oficiale şi ocazionale, la ceva concret. Numai că, pe Ruta Europeană a Patrimoniului industrial – ERIH, Sibiul se află doar cu o poziţie: Muzeul Locomotivelor cu Abur, care, fie vorba între noi, e din ce în ce mai vai de el.
La Sibiu, orice fabrică veche este un pretendent la un cartier rezidenţial înainte de a se gândi cineva dacă ea a reprezentat ceva pentru Sibiu sau poate fi păstrat ceva din ea. „Era veche”? Păi asia îi dădea valoare. „E/Era o dărăpănătură”? Nu era, înainte de a nu fi abandonată. E o ruină”? Cine a ruinat-o? „Era comunistă”? Păi exista înainte de a fi fost comunistă.
Astfel, NU mai avem fizic: Arsenalul, Abatorul, Amylonul, Habermann, IUPS, Balanţa, IMAIA (Sembraz), Dumbrava–. Nu vom mai avea Flaro, 7 Noiembrie, iar restul care au rămas nu le văd bine. Majoritatea au devenit cartiere de blocuri. Unele clădiri au fost salvate fiind reconvertite în altceva, dar sunt foarte rare cazurile. Independenţa a fost cumva salvată, dar cu procese multe, că se dorea ras tot. Cu ce am mai rămas? Încă am mai rămas cu ceva. Încet-încet Sibiul, ditamai oraşul premierelor, cu multe fabrici vechi cu care ne dăm mari, va rămâne fără patrimoniu industrial. Da, ştiu oraşul evoluează toţi care sunt setaţi pe trecut sunt nişte nostalgici comunişti haurişti, dar dacă nu ai trecut, nu ai nici viitor. Şi nu cred că turiştii sunt aşa de fierţi să vadă plantaţii de blocuri.
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Fain
Lasa, nene, comentariile la liber!