„Să moară frățiorii mei, spun tot, da’ rămâne între noi!”

Sunt convins că ați văzut, pe la știrile de răsunet, cohortele de reporteri agățate de vreun suspect dus la audieri, azvârlind către acesta întrebări tâmpite. Indivizi suspectați că au violat, au ucis, au tâlhărit sunt întrebați pe ton de țață formată la școala vieții de prin piețe dacă își recunosc fapta, cum au comis grozăvia plus multe alte curiozități vărsate în buza caldarâmului: ”Cum ați violat-o pe fetiță?”, ”Nu v-a fost milă de ea?”, ”Vă pare rău pentru ce ați făcut?”, ”La fel vă comportați și cu copiii dumneavoastră?”. Spectacolul e hilaro-grotesc și îi transformă pe acești nefericiți salahori ai întrebărilor inepte în magistrați stradali de ocazie, actori într-o producție care, în ciuda ridicolului, se repetă aproape zilnic. Oare ce așteptări au duduii și duduile de la niște indivizi suspectați de fapte odioase? Să recunoască în fața lor ceea ce nu au recunoscut la anchetă? Te pomenești că se așteaptă cineva ca vreun tip bănuit că a comis un viol sau o crimă să se oprească și să recunoască printre lacrimi și suspine: ”Să moară frățiorii mei, spun tot, da’ rămâne între noi! Eu am violat copilul, dar vă spun numai vouă, că vă văd băieți și fete de comitet. Să vă spun cum a fost … ” și urmează probabil narațiunea plină de picanterii pe care publicul le va devora la cinatul știrilor. Că acești slujbași penibili par să nu aibă discernământ și nici vreo urmă de simț al ridicolului e clar, însă te întrebi dacă cei ce îi mână în luptă n-ar trebui să le netezească puțin prestația. Probabil că nici aluatul lor nu e diferit, așa că nu au cum să observe derapajul comis în formă continuată. Aparent, aceste situații pot fi trecute în categoria episoadelor comice, dar ele au un efect toxic asupra publicului. Din păcate, pentru foarte mulți oameni din țara asta televiziunea e un instrument de educare, iar astfel de întâmplări penibile vor implanta în conștiința maselor ideea că în fiecare dintre noi zace un anchetator, că actul de justiție e înfăptuit în direct, de pe scările tribunalelor. Ca să nu mai spunem că e promovat și țățismul, ca atitudine publică, justițiară. Astfel de manifestări sunt piesele de bază ale unui mecanism defect al înțelegerii lucrurilor. Când cei care sunt parte dintr-un nefericit instrument de educare se comportă aidoma cațelor de la colțul străzii, ce așteptări să ai de la ”învățăceii” telespectatori?