Dezamăgirile nu sunt doar de ordin uman ori sentimental. Nu ţin nici măcar exclusiv de serviciu cu ale lui. Sunt şi dezamăgiri de ordin material sau mai bine spus, comercial. Dezamăgiri care nu apar în marile reviste de business, care nu apar nici măcar la ştiri. Le găseşti uneori pe reţele, alteori în discuţiile celor care încă mai comunică aşa, prin viu grai, cu vocea şi faţă în faţă cu interlocutorul.
Povestea este aşa. Apare cineva pe piaţă cu o chestie. Chestia sare din tiparele de calitate slabă spre medie, din marea masă a produselor şi serviciilor „aşa şi aşa”, „asta e ce să-i facem” sau „dacă altul nu avem, merge şi ăsta” sau al produselor din seria „lumea a evoluat” dar termenul de garanţie a scăzut. Adică avem, vorba aceea, ceva-altceva. Nu e pâinea umflată cu pompa, mai mult aer decât pâine, cum găseşti mai peste tot prin magazine, ci are greutate, consistenţă, chiar gust. Merită banii dacă mă înţelegeţi. Sau e o mâncare „inedită”, locală sau exotică sau exotic-locală băgată la înaintare în rafturile unui supermarket. Ceva bun, cu gustul aproape similar cu ceea ce faci acasă, cu efort măricel şi cheltuieli mari. Ceva excesiv de bun, ori de calitate neaşteptată raportată la preţ. Un meniu ca lumea, accesibil, la un restaurant sau „împinge tava”. O servire impecabilă undeva. Sau un produs, să zicem o sculă muzicală, un aparat foto, o apă minerală, un soft, un serviciu, o haină, o pagină web, ori ce-o mai fi.
Atunci te bucuri. Zici „uite domnule că mai e şi ceva calitate, nu doar fuşereli şi lucru slab”. Şi nu doar te bucuri, ci şi cumperi. Şi nu doar cumperi ci cumperi regulat. Devii client fidel. Pentru că, nu-i aşa, merită. E bun. E mai bun decât restul. Are review-uri pozitive şi reale. E rapid, rezistent, nu înghite resurse. E gustos, mai bun decât ca la mama acasă (o expresie cu care nu rezonez 100%, ia încercaţi ceva la un restaurant, apoi la mama proprie ori a altuia acasă şi comparaţi). Comanzi ceva şi eşti servit prompt, ţi se vorbeşte frumos, nu se lălăie şi nu te trezeşti cu altceva în pachet. Ceri o consultanţă pe rapid iar băiatul/fata apare şi îţi răspunde la toate întrebările. Eşti undeva cazat de vis, la preţuri decente, cu personal zâmbitor şi serviabil, atent la micile tale rugăminţi. Şi tot aşa. Până la un punct.
Până la un punct când povestea se strică. Cineva deja s-a plictisit să mai devină unic, să mai dea calitate, să fie plăcut şi cu clienţi fideli. Şi-o fi făcut plinul, s-a extins şi nu mai are chef că oricum banul curge, lucrează prea pe picior mare ca să mai ofere calitate. Sau intervin nişte creiere chitite pe dezvoltarea a ce nu e de dezvoltat au idei şi îi chinuie talentul să „updateze” deşi nu e cazul. Sau ţin neapărat să se încadreze în curentul economiilor la materiale să se laude că sunt pe sustenabilitate. Sau hai să mai intrăm cu ceva pe piaţă, chiar dacă nu e nevoie, retragem ăla vechi şi bun şi impunem unul nou şi prost.
Şi uite aşa pâinea aia super devine tot mai „aerată” şi cam foarte des arsă; roşiile acelea ca lumea suculente devin din seria „plastic” colorat, salata aia de vinete de-a gata de la supermarket este cam prea des acră adică stricată. Apa minerală de excepţie pute a chimicală de la ambalajul pet (chestie păţită) fasolea din felul doi sau din conservă este fiartă doar pe jumătate. Camera foto cea nouă, chiar dacă are unele caracteristici superioare, este toată numai plastic. Softul updatat cu toate cele ori blochează, ori dă erori ori intră în conflicte, de-ţi vine să-i dai downgrade şi chiar îi dai. Scula ta muzicală sau video este firavă de zici că e din hârtie şi te ţine fix cât e garantată, de râde radioul „Gloria” încă funcţional şi după 40 de ani. Intri în magazin şi nu te bagă nimeni în seamă de trebuie să hăui ca la oi să vină cineva pentru „suport” şi „rog detalii”. Dacă vezi la oridusul nou cumpărat-făcut la care găseşti un defect şi-l aduci înapoi eşti scos vinovat tot tu (am păţit cu o pereche nouă de ochelari cu ceva strâmbat şi mi s-a spus că eu am făcut asta). Sau locul ăla de cazare te primeşte mai nou de parcă ai fi venit cu miloaga, instalaţiile nu merg, iar dacă soliciţi ceva eşti tratat cu o ţâfnă imperială de e mai prietenos să stai în gară, că au şi cafea la automat.
Şi astfel, renunţi să mai cumperi/foloseşti de la respectivii. Pentru că respectul faţă de cumpărătorul care până la urmă, el te face mare producător, antreprenor, persoană fizică autorizată de succes. Iar dacă tu nu mai faci produse ca lumea, se cheamă că nu-ţi mai pasă de cei care îţi dau banii pe ele. Şi aşa pierzi. Şi dai vina pe România că e ţară de nu mai zic cum, pe români care sunt nişte, pe fisc, pe ITM, pe Partid, pe Guvern, pe suveranişti, pe oricine, numai pe tine nu. Când putea să nu fie aşa. Puteai să continui la nivel calitativ ridicat, să se bucure omul că ia de la tine. Dar nu ai mai vrut. Pentru că este o artă de îţi alunga clienţii dacă faci întâi bine, apoi faci prost.
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ