Răutatea „oamenilor buni”…

Puteam scrie liniştit despre cum NU îşi dă demisia Bolojan deşi a promis asta, la fel cum preşedintele Nicuşor Dan (nimeni nu-i spune oficial sau colocvial „preşedintele Dan”, foarte interesant) a dat în scris că nu va mări TVA-ul. Dar am zis că o las pe mai încolo, acum toţi sunt setaţi pe faza asta, mai ales ultraşii pro-putere care bocesc ca tovarăşii care îi solicitau în 1989 lui Ceauşescu să nu plece de la conducerea partidului aşa că treaba lor, nu mai vin şi eu peste, ca cei de la coadă de la shaormeria din Hipodrim sâmbătă, când se dădea gratuit. Am preferat să mă uimesc (în continuare, că nu încetez să mă uimesc de la Colectiv încoace) despre cum cei care se consideră, melodic şi aproape oficial dar oricum declarat public „oameni buni”. Care sunt, normal, opuşi „rinocerilor” evident, nişte oameni ne-buni. Care oameni buni se întrec în a fi de o răutate, cel puţin în exprimare, uimitoare (că de aia mă uimesc) şi, se pare, nelimitată. Nu mă refer acum exclusiv la persoanele apărute în deja uitatul clip al grupului vocal instrumental „Taxi”, ci la majoritatea celor din liga lor. Adică aşa cum ar spune legendarul şi deja viralul miner care a găsit maşină de scris automată la peneleu (sau peneţeu?) s-a găsit răutate la oamenii buni.

Într-o proporţie sufocant majoritară, toţi suntem răi. Mai mult sau mai puţin, exteriorizat sau interiorizat, mai cu luptă să te abţii sau mai lăsat slobod, cine nu recunoaşte asta, este zic eu, un făţarnic. „Da ce, tu eşti bun?”, mă veţi întreba. Nu, nu sunt. Nici nu mă consider. Nu apar în piese despre oameni buni, nici nu mi-aş dori asta, mai bine aş săpa un şanţ şi nu m-aş poza în selfie la Cotroceni mâncând sarmale ori cu limba-ntr-o parte. Oricum subiectul e altul.

Subiectul este acela că da, nu încetez să mă uiemsc cum oamenii ăştia din liga bunilor, nu se pot abţine să nu fie răi. Şi să arate asta public, gălăgios, cu spume, cu talăngi, cu intenstiatea unei bormaşini care lucrează în mâinile vecinilor, în aplauzele semenilor oameni buni şi ei. Urmărindu-le comportamentul, îţi dau impresia că e loc pe pământ doar pentru ei şi colegii de ideologie, restul meritând, în linii mari, să dispară cumva sau să fie totuşi reduşi la tăcere prin metode specifice, ca să nu-i mai deranjeze prin prezenţă şi păreri opuse liniei generale trasate de partid sau supra-partid. Sau să dispară chiar din existenţă. Iar dacă se întâmplă ca cineva din liga duşmanilor care n-are valoarea lor să treacă la cele veşnice, sunt capabili, de la atâta bunătate şi empatie, să desfacă şampanii de bucuria dispariţiei a încă unui adversar de moarte.

Nu pomenim de perioada pandemistă când cei care se îndoiau de infailibilitatea măştilor, a vaccinurilor şi a paşaportului verde trebuia să li se intetrzică orice tratament, să fie trimişi în puşcărie pentru genocid, să fie cercetaţi penal pentru că crima de îndoială, să fie internaţi în lagăre şi alte chestii tipice unor iubitori de valori ale umanismului. Nu pomenim de remarci gen „bine că a crăpat” referitor la moartea vreunui contestatar al măsurilor arafatiene sau doar a unui contestatar. Dar am zis că na, atunci era pandemie, unii erau cu inima în chiloţi pentru viaţa lor şi făceau urât de frică. Dar povestea a continuat. De data asta pe linie politică. „Oamenii buni” au decis că oricine are opţiuni politice diferite de ale lor, sau chiar nu au opţiuni deloc, să fie, din nou, duşmani. Ba mai mult, să fie declaraţi duşmani şi cei care le contestă opţiunile politice, idolii, valorile (sau ce-or fi alea în care cred ei). Iar conform cântecelor patriotice, duşmanii trebuie să piară.

Uite de exemplu, am aflat că în blocul acela de a bubuit la Bucureşti ce bine ar fi fost să fi locuit nişte „suveranişti” ca să vadă cum e şi să pe cât posibil, să dispară din punct de vedere fizic.

Citeam la fiul lui Ion Caramitru care, nu ştiu din ce motive, este faimos în zona virtuală chiar un îndemn la lupta cea mare: „Hai măi băieți începe aia finală! Hai! Că nu vă mai suportăm nici noi și nici voi nu ne mai suportați. Trebuie să se rezolve problema, odată pentru totdeauna”. Poftim? OK; pentru asta s-a ales cu plângere penală dar ideea rămâne. Mai citesc, la un anume creator digital, că „De prea mult timp trăim printre ei, ÎI LĂSĂM SĂ SE ÎNMULȚEASCĂ, să vorbească tare…” Deci v-aţi prins? „îi lăsăm să se înmulțească”. Interesant, chiar din punct de vedere juridic. Şi asta e doar o parte din producţia recentă.

Nu mai pomenesc de fericirea ce i-a cuprins pe cei din liga „oamenilor” buni la aflarea veştii că medicul, faimos în perioada pandemiei şi foarte controversat de aripa otricialilor şi a oficialiştilor, Flavia Groşan, este în stare gravă, între viaţă şi moarte. O ploaie de manifestări delirante de bucurie urâcioasă de glumiţe macabre a venit din partea celorcivilizaţi, evoluaţi, superiori.

Scuzele mele, categoria asta a noastră, starea aia de rinoceri înapoiaţi şi de răi cu spume, nu ne permite de a face mişto ori de a ne bucura de nenorocirea altuia, indiferent cine e şi în ce relaţii am fost cu ei, personal sau imaginar. În asemenea situaţie sunt mai mulţi aomeni vii, pe care, sincer îi detest profund, dar care nu m-ar bucura să aflu că au încetat viaţa aceasta pământească. Dar hei, eu nu sunt din bula oamenilor buni.