„Nu am citit nimic de Cioran, dar îmi place de nu mai pot ce scrie!”

Îmi amintesc de un episod comic din adolescență: obișnuiam să merg la întâlnirile unui cenaclu literar unde, din când în când, venea și un tip care nu avea mare trecere la proză sau poezie, dar căuta să aibă la fetele ce-și puneau frământările adolescentine pe hârtie, în versuri cu sau fără rimă. La un moment dat, se trezește, din senin, să ne facă o mărturisire: „Îmi place de nu mai pot Cioran. E tare tipul!”. Ușor mirați de lecturile nebănuite ale insului îl întrebăm: „Ce ți-a plăcut mai mult? Ce ai citit?”. Cu o sinceritate paralizantă, tipul ne dă cu răspunsul în moalele capului: „Aa, n-am citit nimic scris de el, dar îmi place mult!”. Nimeni nu a mai avut puterea să arunce cu vreo întrebare spre el, am schimbat vorba cu diplomație și episodul a rămas anecdotic, ba chiar a intrat în folclorul de grup.

Mi-am adus aminte de această întâmplare văzând o duduie la un post de știri, pe când se căznea să dialogheze cu un analist de politică externă. Omul, cu multă experiență în spate, știa bine ce vorbește, făcea trimiteri la momente istorice, în vreme ce neastâmpărata amfitrioană încerca să își etaleze cunoștințele, procurate, probabil de pe wikipedia. O dădea înainte cu Yalta, anunțând un apocaliptic „bis” al istoriei pentru democrația românească. În zadar încerca analistul să îi explice că lucrurile sunt mai nuanțate decât lovitura cu muci trântiți în castron, duduia era setată pe împărțeala făcută în urmă cu opt decenii. Simplificând lucrurile până la nivelul unei reacții de precupeață ori de talciocar, realizatoarea a reușit, cu siguranță, să bage spaima într-o parte a telespectatorilor, la fel de „instruiți” ca ea. 

Fără a bagateliza mișcările tectonice ale politicii globale, trebuie spus că atunci când prostia împletește codițele superficialității și țipă ca din gură de șarpe, anunțând potopul, destinului nu i se clintește vreun fir de păr. Lăsând la o parte faptul că ai noștri sunt fără notă de trecere la strategie și diplomație, maniera țățistă de a privi și a comenta fenomene, ce se petrec în afară, cu efecte și asupra noastră, îngreunează și mai mult situația, adâncind și perpetuând angoasele unui popor stăpânit de fobii. „Educația” ce se prelinge din televizor alimentează predispoziția ancestrală a multora de a judeca lucrurile mari prin prisma experiențelor de bătătură prăfuită. Incultura, nerăbdarea verdictelor de studio și de obor și încrederea nețărmurită în propriile intuiții fac dintr-o parte a societății românești o masă neliniștită ce migrează către tot felul de sfere de influență (că tot se vorbește despre ele), oficiale sau nu.