Medicul pe care pacienții îl strigă „tată”. Dr. Adrian Selejan, despre blândețe, umilință și cum arată o secție de psihiatrie cu pacienți cronici

Modest și serios, așa se prezintă la prima vedere doctorul Adrian Selejan, medic primar psihiatru și șeful Secției de Psihiatrie Cronici. După câteva schimburi de cuvinte, impresia se confirmă: este, într-adevăr, un om modest, iar dincolo de seriozitatea pe care o afișează în mod natural se vede un om blând, cald și ușor emoționat, de aceea unii pacienți nu il strigă pe nume, ci „tată”, „bunic” sau „frate”.

A ales medicina pentru că și-a dorit dintotdeauna să-i ajute pe cei aflați în nevoie. A crescut în apropierea acestui domeniu, fiindcă ambii părinți erau cadre medicale. Tot de la ei a învățat rigurozitatea și umilința. Ce înseamnă să fii umil, în opinia medicului sibian? „Să te raportezi corect la fiecare om”. Atunci când lucrezi într-o secție grea, un loc în care știi că pacienții nu mai pot fi vindecați, trebuie să ai tărie de caracter și, în același timp, puterea de a-i înțelege.

Secția are 90 de pacienți cronici, iar cel mai frecvent diagnostic este schizofrenia, o boală cronică ale cărei cauze nu sunt pe deplin cunoscute. Este o afecțiune în care apar tulburări de percepție, modificări ale modului de raportare la realitatea externă și halucinații auditive, vizuale sau distorsionate:

„Problemele se atenuează sub tratament. Unii pacienți intră în remisie totală, alții în remisie parțială: o parte dintre simptome dispar, însă viața lor rămâne modificată”, explică Dr. Selejan.

Medicul mai spune că, din păcate, aparența aceasta care planează asupra psihiatriei – ideea că, dacă ești internat într-o secție de psihiatrie, înseamnă automat „că ești nebun” – încă mai există. Relația cu aparținătorii diferă de la o familie la alta, iar modul de înțelegere este adesea influențat de acest stigmat.

„Nu înțeleg neapărat boala. Nu înțeleg că pacientul nu-i de vină pentru boala lui. Nu înțeleg importanța tratamentului. Bineînțeles, ține puțin și de nivelul de școlarizare, de educație sanitară. Dar să spunem că relația este undeva la un nivel mediu. Nu este nici extraordinară, nici foarte proastă. Încercăm, pe cât posibil, să-i sensibilizăm cu privire la boală, la ce înseamnă un astfel de pacient. Uneori, aparținătorii înțeleg, alteori nu. Problema principală e faptul că este o boală cronică. Adică nu trece. Trebuie tratată permanent. Aceasta este întrebarea de care se plâng cel mai des aparținătorii: <Până când îi dau tratament?>. Practic, fiind cronică, toată viața – la un nivel mai înalt sau mai scăzut, în funcție de simptomatologie. Cu cât boala evoluează în timp, cu atât simptomatologia se estompează, de cele mai multe ori. Și atunci nu-i necesar neapărat un tratament foarte puternic, ci doar unul de întreținere”.

Profilul pacientului s-a schimbat

Pacienții de astăzi sunt diferiți față de cei de acum 20 de ani. Profilul lor s-a schimbat mult. Odată cu pandemia, numărul celor cu depresii a crescut semnificativ. „Au apărut depresii ca urmare a pandemiei. Și multe tulburări legate nu doar de consumul de alcool – care este o patologie veche -, ci și probleme cauzate de droguri. După 2020, a crescut mult numărul tulburărilor afective: anxietate, depresie. Un moment din carieră pe care nu-l voi uita niciodată este pandemia. A fost cumplit”, își amintește medicul.

Bariera dintre viața personală și muncă este foarte subțire. Nu e ca o haină pe care o dai jos și ai scăpat de griji. Mintea îi rămâne la pacienți chiar și după ce termină turele în spital. Se consideră, însă, un om norocos, fiindcă acasă are sprijin și este înțeles de familie. „Am sentimental acesta de goliciune după săptămâni grele. Da, încerc să-l umplu. Îmi trebuie o perioadă de timp în care să-mi revin”.

Printre problemele sistemului medical, medicul precizează: „Totul pornește de la subnormarea personalului, infrastructură, calitatea personalului. Trebuie schimbat ceva și în școlarizare. Infrastructura suferă foarte mult. Sunt multe lucruri de schimbat și… la modul realist, cred că va mai trece ceva timp. Încă o generație, ca să se schimbe lucrurile”.

Medicul ne recomandă „Gladiatorul”.

Dr. Selejan se deconectează uneori cu ajutorul unui film sau al unei cărți bune. La capitolul filme, ar recomanda „Gladiatorul” și „Peaky Blinders”. La capitolul cărți, pe lângă literatura de specialitate pe care o parcurge, recomandă „Agonie și extaz”, de Irving Stone.

Dacă ar avea o baghetă magică, ar face să dispară răutatea oamenilor. „După pandemie, am devenit mult mai răi și mai egoiști. Ar fi trebuit să vedem lucrurile urâte care s-au întâmplat atunci și să învățăm din ele. Se pare că n-am învățat absolut nimic. Ne-am izolat. Am devenit mai răi și mai egoiști”.

Dacă s-ar întâlni cu Adrian Selejan de la 15 ani, i-ar spune cu seninătate: „Ai făcut o alegere bună”. „Cred că nici oamenii din jur nu fac suficient în acest sistem. Câteodată, ajung să-mi spun că nu m-am născut la timpul potrivit. Nu e timpul potrivit pentru mine… nu știu. Am câteodată percepția asta”.

Totul se învârte în jurul umilinței, pentru că de la pacienți a învățat lecția modestiei și a recunoștinței: să aprecieze viața așa cum e ea. Deși mulți pacienți par uitați de aparținători în spital, există și situații rare în care familiile revin și își asumă îngrijirea lor acasă. O astfel de situație s-a întâmplat chiar recent. „M-am bucurat enorm. Dar rar se întâmplă așa”.

Cel mai tânăr pacient din secție are 30 de ani, iar unii se află internați de peste 20 de ani. Cel mai vârstnic pacient are 82 de ani. „Fiind pacienți internați permanent aici, au activități coordonate de ergoterapeut sau de psiholog. Fac deplasări la muzee, activități în spații deschise, participă la culinoterapie – adică gătesc sub îndrumarea ergoterapeutului. De exemplu, azi e zi de culinoterapie: pregătesc câte ceva, o prăjitură… îi ajută. Ne dorim să extindem aceste activități. Vom vedea pe viitor. Acum trecem printr-un proces amplu de renovare și vedem ce va fi după. Încercăm, pe cât posibil, să le facem pacienților viața cât de cât frumoasă, primitoare, caldă. Au și biciclete. Primăvara și vara, se plimbă cu biciclete cu trei roți, cu tot echipamentul de protecție: căști și tot ce trebuie. Merg în excursii, la mănăstiri… Vor merge și la Târgul de Crăciun, prin bunăvoința conducerii și a asociației Spitalului de Psihiatrie, pentru că este nevoie de un microbuz sau un autocar”.

O vizită pe secție, lecție pentru fiecare

Medicul recomandă un exercițiu simplu, dar puternic, pentru orice om.
„Ar fi bine ca fiecare dintre noi să facă un mic exercițiu. Să vină acolo, în secție. Apoi, când ajunge acasă, să se uite la ce are. La ce se poate bucura. Același exercițiu l-am avut cu toții în 2020-2021. Și n-am învățat nimic. Absolut nimic”.

El povestește și un moment care l-a marcat profund în carieră: perioada în care a lucrat în Spitalul de Pediatrie, ca medic rezident. „Primul deces al unui pacient m-a marcat. Era un copil de doi ani, într-o gardă. Avea o afecțiune somatică complexă, foarte gravă. Este chipul pe care-l văd și acum. Avea cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut vreodată”.

„Nu apreciem ce avem”

„Nu e vorba de empatie, ci să înțelegi că, făcând un exercițiu simplu – să oferi un pic de atenție și să fii simplu în interior – devii un om mai bun. De atât avem nevoie. Și lucrurile astea le-am pierdut în viața de zi cu zi. Ca să fii fericit nu îți trebuie foarte multe, dar, din păcate, în exterior ni se pare că avem nevoie de toate: casă, mașină, cinci televizoare, a doua mașină, o vilă la munte sau excursii, în funcție de hobby-uri și preferințe. Uităm să ne întoarcem la lucrurile simple”.

Fericirea și cerul senin într-un decembrie geros

Mulți dintre noi caută fericirea. Unii o găsesc pentru câteva clipe într-o mașină nouă sau într-un telefon nou. Alții o regăsesc în momentele în care toată familia stă la masă și toți sunt sănătoși. Pentru fiecare, fericirea arată diferit și apare în momente diferite ale vieții.

L-am rugat pe medic să definească fericirea. Fără să stea prea mult pe gânduri, a descris-o simplu: „ca un cer senin într-un decembrie geros”.