Diana Iamandi-Gido: de la module electronice vândute în SUA la ateliere pentru copii

Diana Iamandi-Gido este sibiancă, ingineră și antreprenoare. La 33 de ani, a construit un magazin online specializat în electronică și s-a implicat direct în dezvoltarea și producția de module electronice, ajungând cu produsele sale și pe piețe internaționale. Astăzi, o parte importantă din munca ei se mută în zona educației: predă electronică elevilor din școli sibiene și lucrează inclusiv cu copii de grădiniță, în cadrul unor instituții precum Fram și Waldkinder.

Drumul până aici n-a fost liniar. A început cu o ocolire – o facultate abandonată, doi ani petrecuți în Franța și o fugă declarată de matematică – și s-a transformat, pas cu pas, într-o carieră construită pe exact ceea ce încercase inițial să evite.

„ Dintotdeauna m-a atras partea tehnică a lucrurilor, însă parcursul până la ceea ce fac acum, în electronică, a fost puțin încetinit. Am fugit de matematică. În liceu am rămas în urmă la această materie și mi-am spus că, la facultate, nu aș vrea să depind de ea. Așa am ajuns la Drept. Din păcate, nu era tocmai ceea ce îmi imaginam, așa că m-am retras după primul an. Am reluat apoi lista de opțiuni, mi-am recalculat prioritățile și preferințele și am ales profilul de Electronică, Electrotehnică și Automatizări, atrasă fiind de ideea de automatizări”, povestește Diana.

În anul al doilea de facultate au început să apară oportunități de participare la diverse concursuri tehnice, de la competiții cu roboți la realizarea unor montaje complexe, toate presupunând lucrul în echipă. Diana a încercat să-și convingă colegii să se alăture, însă aceștia invocau frecvent lipsa componentelor sau costurile ridicate ale pieselor necesare. În acest context, a început să comande module electronice din China, atât pentru ea, cât și pentru colegi, unde prețurile erau mai accesibile.

Momentul decisiv a venit atunci când un coleg și-a retras comanda, iar Diana a rămas cu un produs în plus. L-a pus pe OLX și l-a vândut imediat. A repetat experiența, comandând alte module, care s-au vândut la fel de rapid. Atunci a apărut declicul: ideea că din această nevoie reală se putea naște un business. Numărul tot mai mare de cereri i-a confirmat rapid intuiția, iar următorul pas a fost firesc – importuri în cantități mai mari și lansarea oficială a magazinului online ArduShop în 2015.

„Cred că, din momentul în care am înțeles ce sunt banii, am avut mereu aceeași întrebare în minte: cum să fac bani? Începând cu vârsta de 15 ani am avut diverse joburi sezoniere, însă nimic deosebit sau atractiv. Nu m-a atras ideea de a fi angajată, ci mai degrabă căutam ceva în zona freelancingului. Având constant în minte această întrebare, cum să fac bani, în momentul în care am identificat lipsa de pe piață a modulelor electronice de care aveam nevoie la facultate, am știut ce am de făcut: să umplu acel gol. Magazinul online a devenit, într-un timp relativ scurt, unul dintre cele mai importante din țară în domeniu. Însă, pe măsură ce volumul de produse și comenzi a crescut, ceea ce importam din China nu ne-a mai satisfăcut. Nu aveam control asupra calității produselor importate, loturile erau inconsistente, iar uneori produsele veneau chiar defecte. În plus, nu aveam posibilitatea fizică de a le verifica pe toate”, spune sibianca.

Hala de producție în Poplaca

Atunci a decis să facă următorul pas: să dezvolte și să producă module proprii. Așa a apărut GroundStudio.

Produsele realizate aici au început să fie apreciate de ingineri și pasionați din mai multe țări, ceea ce a dus și la extinderea vânzărilor în Statele Unite. În timp, activitatea s-a mutat într-o hală de producție și birouri din Poplaca, unde funcționează și astăzi.

„Acum cinci ani, a apărut în viața noastră fetița noastră minunată, căreia îi dedic tot timpul necesar. Odată cu nașterea ei, m-am retras din activitatea ArduShop și GroundStudio, însă nu am încetat să mă gândesc la noi oportunități de dezvoltare profesională. De aceea, atunci când directoarea școlii Waldkinder mi-a propus să organizez ateliere de electronică pentru copiii de acolo, nu mi-a luat mai mult de două zile să intru în hainele bune și să mă apuc de treabă. În prezent, organizez aceste cursuri pentru copiii din trei școli și visez la un atelier mobil – o caravană cu care să pot duce cursurile de electronică oriunde”, adaugă Diana.Partea superioară a formularului

Experiențe franțuzești

A plecat în Franța. S-a înscris la Drept dar renunțat nu după mult timp. Așteptările i-au fost spulberate încă de la început, odată cu dificultățile de integrare. A întâmpinat probleme în relaționarea cu alți studenți români, care evitau să socializeze pentru a nu-și îngreuna integrarea, dar și în găsirea unei chirii, discuțiile oprindu-se adesea când afla de unde vine.

Deși spune că stăpânea bine limba franceză, bariera de limbă s-a resimțit puternic în mediul academic, unde lectura, analiza și dezbaterile erau constante. Fără o pasiune care să o țină ancorată și confruntată cu mai multe obstacole, a decis să renunțe și să reanalizeze opțiunile. Așa a ajuns la Electronică, Electrotehnică și Automatizări, tot în Franța.

Matematica îi plăcuse și în liceu, însă pierduse pasul și nu îi mai vedea utilitatea, motiv pentru care o evitase în alegerea primei facultăți. Abia odată ajunsă la EEA a înțeles unde și cum se aplică matematica de liceu, moment în care a reînvățat-o, de această dată, din plăcere.

„Am învățat că nu trebuie să rămân în situații în care nu îmi găsesc locul. Doi ani am stat în Franța, în două orașe diferite, și de fiecare dată m-am întors în România abia când am ajuns la capătul puterilor. Am încercat până în ultimul moment să fac lucrurile să funcționeze, am tras de mine mai mult decât ar fi trebuit. Cel mai mare impact l-a avut soțul meu, încă de când ne-am cunoscut. Programator de profesie și pasionat de electronică, m-a încurajat constant și m-a susținut în alegerile profesionale. Când am decis să mă întorc în România și nu știam exact ce drum să urmez, m-a îndrumat spre Electronică la ULBS, susținându-mi ideile și ajutându-mă acolo unde avea mai multă experiență”, spune inginera.

Dacă s-ar întoarce la ea la 18 ani, i-ar spune Dianei de atunci să renunțe la jocurile pe telefon și la Farmville-ul care abia apăruse atunci și i-ar explica ce înseamnă „brain rot” și care sunt efectele lui pe termen lung.

„Nu e grabă…”

„I-aș arăta că Sibiul oferă numeroase oportunități de dezvoltare educațională și profesională, de la voluntariat, programe Erasmus și școli de vară, la internshipuri, proiecte finanțate sau hackathoane. I-aș spune să le încerce pe rând și să-și acorde timp pentru a înțelege ce i se potrivește cu adevărat.

Îmi amintesc că, în școală, mai ales în clasele a XI-a și a XII-a, eram constant întrebați ce vrem „să ne facem” și la ce facultate vom merge, o presiune pe care o consider prematură și inutilă. În locul explorării, ni se cerea o decizie definitivă la 18 ani. I-aș spune, așadar, că nu e grabă și că fiecare își găsește locul în societate treptat, în propriul ritm Nu e grabă”, mai adaugă ea.

Diana spune că nu a simțit piedici legate de gen nici ca ingineră, nici ca antreprenoare, deși recunoaște că ambele domenii sunt dominate de bărbați. Consideră însă că lipsa modelelor feminine, mai ales în poziții de vizibilitate, face ca multe fete să evite aceste direcții profesionale. Diferența este evidentă chiar în atelierele de electronică pe care le susține: atunci când activitatea face parte din programă și participă toți copiii, fetele lucrează cu același interes și fără prejudecăți, alături de băieți. În schimb, atunci când participarea este opțională și decizia se ia înainte de contactul real cu domeniul, majoritatea participanților sunt băieți.

Momentele „Aha!”, cele mai preferate di cadrul atelierelor

Cea mai mare bucurie vine din acele momente de „Aha!”, când o idee se leagă brusc în mintea copiilor și înțelegerea li se citește pe chip: „Îi conduc către aceste momente cu grijă. Îi las să se frustreze, să se chinuie puțin, să muncească pentru soluție. Frustrarea aceea mică, dozată cu grijă, este adesea exact ceea ce declanșează momentul de Aha, pentru că înțelegerea nu vine neapărat din explicații, ci din efortul propriu de a lega lucrurile. Rolul meu nu este să le scurtez drumul cu orice preț, ci să fiu atentă să nu se piardă pe el: să știu când să mai pun o întrebare, când să nu le dau răspunsul și când să le ofer un indiciu. Când ajung singuri la soluție, bucuria lor este dublă – nu doar pentru că au rezolvat problema, ci pentru că au câștigat încrederea că pot gândi, pot greși și pot reuși prin propriile forțe. Asta este, pentru mine, cea mai mare satisfacție la ateliere: nu produsul final, ci clipa aceea în care li se aprinde becul și știu că este al lor”.

Diana spune că o școală care pregătește cu adevărat viitori ingineri trebuie să fie conectată la realitatea domeniului tehnic. Profesorii ar trebui să aibă experiență practică în inginerie și să rămână în contact cu industria, pentru a putea explica nu doar teoria, ci și aplicațiile ei concrete. Predarea nu ar trebui privită ca un „plan B”, ci ca o specializare în sine, suficient de atractivă încât inginerii buni să își dorească să predea.

De asemenea, școala ar trebui să fie dotată cu echipamente actuale și accesibile elevilor. Diana subliniază că ingineria se învață prin practică, testând, greșind și reparând, motiv pentru care laboratorul ar trebui să fie centrul procesului educațional, iar teoria să vină ca sprijin pentru aplicații.

În ceea ce privește evaluarea, ea consideră că notele ar trebui să devină secundare, fiind înlocuite de evaluarea pe proiecte. Ar conta mai mult modul de gândire, procesul și capacitatea de a rezolva probleme reale, iar greșelile ar fi tratate ca parte firească a învățării, nu ca eșecuri.