Demisie de onoare. În România. Hai serios…

Am scris ceva mai înainte că „puteam scrie liniştit despre cum NU îşi dă demisia Bolojan deşi a promis asta”, dar am tratat alt subiect. Pe atunci, ideea demisiei premierului din cauza eşecului iniţiativei de a rezolva treaba cu pensiile speciale încă plutea cumva în neantul breaking news (era să scriu „în meandrele concretului”, dar nu era nimic concret) dar plutea oricum foarte jos ca să fie şi credibilă, deşi se marşa puternic pe ea că, vorba aia, premierul a promis că (virgulă) „când ai un proiect important care este un jalon pentru a lua alte decizii asemănătoare, dacă el nu trece, e greu de presupus că Guvernul mai are legitimitatea să vină cu măsuri asemănătoare în alte domenii”. OK, a fost un răspuns din seria „cum să nu spui nimic în multe cuvinte”, lucru la care politicienii sunt experţi, poate confirma orice jurnalist care a participat la o conferinţă de presă pe la partide.

Dar am înţeles că, aşa metaforic, ca în poeziile lui Nichita Stănescu, a reieşit că, dacă Bolojan o clachează cu pensiile speciale la CCR, CFR, UASCR, BTT sau oriunde se poate claca, va spune că scuze, nu a mers, nu se poate aşa, eu plec. Adică îţi recunoşteai eşecul guvernării şi al reformelor (care îi fac pe români la portofel). Dacă mai adăugăm şi zona gri a reformei administraţiei şi faptul că toată austeritatea fiscală a generat creşterea cheltuielilor deci rezultatul e cam amuzant, ca să nu mai adăugăm că prestaţia unor miniştri nu mai ţine de politică, ci de seria „momente de aur ale comediei” ar fi multe motive ca să ne pupe din mers şi să avem visul oricărui rezist-ent, cel cu „nu se mai poate – anticipate!”.

Dar nu. Replica premierului (asta pentru cine crede că un premier îşi scrie singur postările pe reţele, aşa, cu laptopul pe genunchi, sau pe smartfon, când merge la serviciu cu metroul) a fost ca de obicei, ne-concisă că na, dacă eşti concis, nu mai ai loc de întors. După ce a spus că a „luat act de decizia CCR în privinţa legii privind pensiile magistraţilor”, adică ar fi fost culmea să nu „ia act”, când deja ştia cam toată ţara rezultatul, a spus, în cuvintele lui, un fel de „nu îmi dau demisia”. Dar ca să realizezi asta, repet, trebuie să fii licenţiat în litere şi să fii doxat de poezie. „Reforma pensiilor magistraţilor rămâne un obiectiv ferm pentru Guvern”. Pe româneşte adică, „nu îmi dau demisia, guvernul rămâne tot ăla şi vedem noi ce mai facem”. Mai spune că obiectivul cu pensiile este „asumat de întreaga coaliţie”, adică din nou, „Nu îmi dau demisia pentru că toate partidele s-au băgat în asta”. Apoi avem o explicaţie din seria „tu crezi ce vezi sau ce îţi spun eu”. Că CCR a respins, dar nu a respins, că obiecţie „exclusiv procedurală” (bun cât e procedurală? Cât de încâlcit procedurală?). Morala este că „Guvernul poate relua demersul, ceea ce este o necesitate”. Adică, din nou, „nu îmi dau demisia, pentru că trebuie să o luăm de la capăt, tot noi, poate facem ceva cumva”.

Din cultura mea generală şi experienţa profesională proprie nu am auzit în România de vreo demisie de onoare. De demiteri, da. De demisii impuse, da. De demisii din funcţii care nu contează, doar ca să apară la ştiri că „şi-a dat demisia din funcţia de…”, tot da.

Am auzit în schimb explicaţii privind ne-darea demisiei atunci când ar fi fost onorabil ca tu să o faci. Cu toate argumentele din seria limbajului de lemn politico-administrativ. Că nu e cazul, că nu are motive ca să, că omul e necesar acolo unde e, că trebuie continuat şi cile altul să continue, că dacă îşi dă demisia, o armată de subalterni se uită pe pereţi că nu ştiu nici măcar să deschidă uşa la budă fără înţeleapta sa conducere.

Refuzul de a demisiona e simplu de explicat. În general, cei care ajung în locuri unde e boierie, care te fac jupân din punct de vedere social şi financiar, unde ai putere să faci ce ai chef cu ea (conform legii şi porţilor ei deschise) nu îţi vine să pleci. Ar fi chiar culmea.

Da, România nu e doar ţara unde nu îţi dai demisia, ci şi ţara unde dacă eşti demis, faci urât şi nu vrei să pleci. Te baricadezi în birou, tragi perdelele la geam, strigi sus şi tare că nu, că lumea te vrea, că uite ce sprijin ai de la, că tocmai era să ratifici ceva fenomenal pentru galaxie. Cine nu crede să îşi amintească de demiterea premierului (Dumnezeu să-l odihnească!) Radu Vasile.

Plus că nu şi-au dat demisia persoane care au comis-o bine spre rău, de vuiau ziarele şi reţelele, când ieşea lumea în stradă şi striga „demisia!”. Pentru că tot aşa româneşte, omul nu îşi dă demisia pentru că nu vrea să recunoască cum că a clacat, că a comis-o, că a generat un eşec sau un dezastru, că a minţit, că a promis şi nu a realizat, şi mai ales că a sosit vremea şi situaţia ca care a spăus e, că îşi va da demisia.

Până uan alta, avem un cor care îl cere pe Bolojan să rămână, aproape la fel de puternic ca strigătele de „Ceauşescu reales” de la Congresul al XIV-lea al PCR. Şi vorbim despre demisie de onoare. În România. Hai serios…