De la jocul în lut la propriul atelier de ceramică sau cum și-a transformat Ștefania Neamțu un hobby în carieră

Ștefania Neamțu are una dintre acele povești care confirmă că lucrurile durabile se construiesc cu disciplină și răbdare. Își împarte viața între un job full-time, creșterea unui copil mic și ceramica – un echilibru pe care îl păstrează, adesea, prin sacrificarea timpului personal și a orelor de relaxare.

După zilele pline, își găsește liniștea în atelierul ei, acolo unde lutul prinde formă, iar fiecare obiect este lucrat și pictat cu migală. Pasiunea nu este una recentă. Își are rădăcinile în copilărie, într-un sat din Vâlcea, unde jocul cu lutul era firesc, iar libertatea era parte din viața de zi cu zi.

„Pasiunea a existat din copilărie. Îmi plăcea foarte mult să mă joc în lut. Era o zonă unde găseam destul de des lut pe stradă sau pe drum și încercam să fac tot felul de obiecte: prăjiturele sau mici coșuri, cu care ne prefăceam că mergem la biserică. Îmi amintesc mai ales senzația aceea de libertate: umblatul prin grădină, mersul cu vacile. Eram într-un sat din Vâlcea. Acolo, fiecare om trebuia să meargă cu animalele la păscut, iar eu mergeam și stăteam câteva ore bune. Se strângea o gașcă de copii și ne jucam cărți, fotbal – fete, băieți, nu conta. Rămâne acea senzație de viață la țară: statul la povești, mersul prin grădină, libertatea aceea simplă”, povestește Ștefania.

Drumul spre ceramică, văzută ca meserie, nu a fost însă unul direct. Ca în orice început, provocările nu au lipsit. Primul pas pentru Ștefania a fost să caute informații pe internet – pe Instagram, Pinterest și YouTube.

Era atât de fascinată de lut și de tot ce înseamnă ceramica, încât știa foarte multe lucruri, deși nu pusese încă mâna pe lut. Acum doi ani, într-o iarnă, a prins curaj. „Căutând pe Facebook, am găsit un grup de ceramiști din România și am întrebat dacă există cineva în Sibiu care are un cuptor de ceramică și unde aș putea arde câteva obiecte. Apoi, pentru că băiețelul meu era încă foarte mic, am pus totul pe pauză, am lăsat lucrurile în stand-by. După câteva luni, am văzut un anunț despre un atelier de ceramică, de modelaj, organizat la AJ în Sibiu. M-am înscris imediat – am fost prima pe listă. Am participat și m-am simțit ca cel mai mare tocilar: puneam întrebări despre lut, materiale și ardere. Atunci mi-am dat seama că lucrul cu lutul mă relaxează foarte mult, că îmi place și, mai ales, că mă descurc la asta”.

Prezentă la Târgul Olarilor

Treptat, a început să participe la mai multe târguri, iar în 2024 a ajuns și la Târgul Olarilor. După această experiență, și-a dat seama că trebuie să trateze meșteșugul cu și mai multă seriozitate, așa că a decis să achiziționeze un cuptor pentru arderea ceramicii, o nouă provocare în parcursul său artistic.

Pentru că, în România, prețurile sunt ridicate, a decis să cumpere un cuptor din Germania, ceea ce s-a dovedit, în final, o greșeală. „Pe site erau menționate anumite specificații, iar eu, lucrând la temperaturi înalte, căutam un cuptor care să ajungă până la 1.300 grade. Pe site scria că intervalul de ardere este între 1.200 și 1.300 de grade, însă când cuptorul a ajuns fizic, pe plăcuța tehnică era trecută o temperatură maximă de 1.200, cu o marjă de ±30 de grade. După câteva arderi, mi-am dat seama că nu este potrivit pentru glazurare. Pentru biscuitare era în regulă, însă la glazurare, eu folosind glazuri și lut pentru ardere la 1.220-1.222 de grade, rezultatele nu ieșeau așa cum îmi doream. Obiectele erau funcționale și sigure pentru contactul cu alimentele, dar nu aveau efectele estetice dorite”.

Ștefania și-a dat seama că a comandat cuptorul greșit, așa că l-a vândut pe OLX și a cumpărat altul, puțin mai scump, dar mult mai profesionist decât primul. A fost o lecție importantă pentru ea, mărturisește artista.

Realizarea unei căni durează, în medie, între patru și șase săptămâni. Procesul este puțin mai rapid pe timpul verii. Durata depinde însă și de organizare, deoarece arderea se face doar atunci când cuptorul este încărcat complet, pentru a fi eficient din punct de vedere al consumului. Prima etapă, numită biscuitare, are loc la temperaturi cuprinse între 900 și 1.050 de grade Celsius. Ștefania arde la 1.050 de grade ca să prevină deformarea obiectelor și să reducă riscul ca ele să se deterioreze în cuptor.

După această primă ardere, piesele sunt lăsate să se răcească, apoi sunt glazurate și introduse din nou în cuptor pentru a doua ardere, care are loc la aproximativ 1.220 de grade Celsius.

Majoritatea glazurilor sunt aplicate cu pensula – un proces ce presupune tratarea fiecărui obiect de cel puțin trei ori. Fiecare strat de glazură este aplicat succesiv, iar între aplicări piesele sunt lăsate să se usuce complet. În cazul unor căni, glazurile sunt combinate – de exemplu, nuanțe de albastru cu verde sau glazuri speciale care creează efecte de curgere – ceea ce presupune folosirea a două sau chiar trei tipuri diferite de glazură, toate aplicate manual, cu pensula.

Cănile, „oglinda” trăirilor

De multe ori, trăirile și experiențele personale se reflectă în obiectele pe care le creează Ștefania. Lucrurile pe care le simte sau evenimentele prin care trece într-o anumită perioadă ajung, inevitabil, să se vadă și în cănile realizate de ea.

Cănile dedicate mamelor ocupă un loc special în munca ei. Sunt obiecte gândite ca daruri pentru cei dragi, în care se simte implicarea emoțională și „sufletul” pus în fiecare piesă.

Din punct de vedere estetic, Ștefania este atrasă de flori, fundițe, animale și mesaje simple, elemente care nu sunt încărcate vizual, dar care transmit căldură. Inspirația vine din natură, din lumea animalelor și, uneori, chiar din lutul în sine. Există situații, mai ales în cazul comenzilor, în care forma finală a unei piese se naște spontan, din procesul de lucru, și nu dintr-un plan inițial strict.