Tribuna a publicat o fotografie din 1978 | Telefonul care a venit o jumatate de secol mai tarziu

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Singurul cotidian tipărit din județul Sibiu, Tribuna, publică zilnic imagini de arhivă din trecutul Sibiului. Este un demers asumat de ziarul împreună cu care au crescut generații întregi de sibieni, care le-a însoțit prin viață și care-și continuă misiunea și astăzi cu echlibru, respect și atașament pentru oraș și județ.

Pentru colectivul redacției acestor ani, privilegiul unei arhive atât de bogate precum cea a Tribunei vine cu satisfacții uneori greu de intuit și contribuie la povești absolut unice. Acum trei săptămâni, la începutul lunii septembrie, Tribuna a publicat o imagine din 1978 care surprindea trei învățătoare în timp ce triau manualele la Școala Generală nr.15 din Sibiu.

Tribuna, 7 septembrie 1978

Un telefon după 48 de ani

Câteva zile mai târziu, un telefon în redacție avea să dovedească încă o dată legătura dintre Tribuna și comunitatea în care și pentru care scrie. La celălalt “capăt al firului” , surpriză: una dintre învățătoarele fotografiate acum 48 de ani se recunoaștea in fotografie. Numele său: Irina Hadăr.

Veche cititoare a Tribunei, doamna Hadăr și soțul ei, Octavian, și-au dedicat viața profesională școlii sibiene. Pentru Irina Hadăr, au fost 37 de ani petrecuți la catedră. Astăzi, la 90 de ani, „100 fără 10”, cum le place să spună, soții Hadăr se bucură de viața frumoasă clădită împreună. Pentru Tribuna și-au amintit de trecutul cu bune și cu rele și au pus pe masă fotografiile anilor trecuți.

Irina Hadăr a început să predea în 1956, iar de-a lungul anilor a trecut prin mai multe școli, de la Armeni până la unități de învățământ din Sibiu, precum Școala nr. 14, Școala nr. 15 sau Școala nr. 9. Au fost generații întregi de copii, sute de zile de școală și nenumărate întâmplări pe care astăzi le păstrează în fotografii și în amintire.

În camera din față a casei soților Hadăr, pe masă, erau așezate fotografii, documente și mărturii păstrate din anii în care doamna Irina a fost învățătoare. Printre ele, firește, și imaginea de la care pornise totul.

100 minus 9, în curând

Irina Hadăr s-a născut în 1935. În octombrie va împlini 91 de ani, dar preferă să spună altfel, cu umor: „Fac 100 minus 9”. Zâmbește când o spune, apoi începe să răsfoiască amintiri dintr-o copilărie în care școala nu era deloc un lucru de la sine înțeles.

A crescut într-o familie numeroasă și foarte modestă. Tatăl era croitor de țară și avea doar patru clase, iar mama nu avusese posibilitatea să învețe carte. Cu toate acestea, părinții au ținut cu orice preț ca fiii și fiicele lor să meargă la școală.

„Tata a ținut cu tot dinadinsul să facem școală. Și am și reușit”, își amintește Irina Hadăr.

Pentru ea, drumul a dus până la Liceul Pedagogic din Sibiu, unde s-a pregătit pentru meseria căreia avea să-i dedice apoi o bună parte din viață. Anii de școală au venit însă într-o perioadă grea, iar viața de elevă la internat însemna cu totul altceva decât astăzi.

„Ca elevă la Școala Pedagogică am prins o perioadă foarte grea. Dimineața primeam o bucată de pâine neagră și o cană de ceai, iar seara, uneori, doar cir de mămăligă. Stăteam la internat și aveam nevoie de bursă pentru a ne putea plăti masa și cazarea. De acasă trebuia să ne aducem până și salteaua pe care dormeam, umplută cu paie, cu fân, cu ce se putea. Trebuia să venim și cu o pungă de fasole, cu o găină. Așa erau vremurile. Notarea era de la 1 la 5, iar pentru bursă trebuia să ai note bune. Bursa de merit era de 30 de lei și, ca să o primești, trebuia să ai aproape numai 5. Pentru ca eu să nu pierd bursa de la Liceul Pedagogic, tatăl meu, care era croitor și singurul din zonă, a trebuit să renunțe la meserie ca să nu mai figureze ca liber-profesionist. Altfel, eu nu mai primeam bursă. Erau vremuri grele și lucrurile erau destul de încurcate”, își amintește Irina Hadăr.

Pedagogia nu fusese însă singurul său vis. „Mi-ar fi plăcut să fiu judecător. Mi-ar fi plăcut să fiu medic”, mărturisește Irina Hadăr. Pasiunea pentru medicină a putut să o descopere chiar în timpul liceului. A făcut parte din grupa sanitară a școlii, pe care a ajuns să o conducă, iar pregătirea a inclus o lună de practică la Urgență.

„… Am făcut și o lună de practică în spital, la Urgență. Cunoștințele de atunci mi-au prins bine apoi în familie, pentru copii, și mai departe în viață. Dacă nu ai grijă de sănătate și de corp, nu ajungi așa ușor la 91 de ani”, spune, zâmbind, fosta învățătoare.

Nici dorința de a cunoaște lumea justiției nu a rămas doar un gând. Tribunalul se afla chiar peste drum de internatul în care locuia: „Când eram elevă la Liceul Pedagogic, mai fugeam câteodată la Tribunal. Mă așezam în bancă și asistam la procese. Îmi făcea plăcere să ascult, să văd”, își amintește fosta învățătoare.

Si atunci, ca și acum, nu toți copiii erau cuminți. Și în clasele de altădată existau elevi mai greu de stăpânit, iar Irina Hadăr își amintește cu zâmbetul pe buze de năzbâtiile lor. Sunt sute, mii chiar…

Cu toate acestea, spune că a avut clase apreciate inclusiv de colegele sale.

A fost o învățătoare care știa când să fie severă și când să glumească, când să fie dascăl și când să le fie celor mici, prietenă. Dar unui lucru i-a dat importanta deosebita: să nu se teamă copiii să-i vorbească.

„Predam după programa și manualele de atunci, dar școala era cu totul altfel. Eu cred că nu trebuia să le impui copiilor. Dacă erai un dascăl așa cum se cere, dacă erai corect în notarea lor și în relația cu ei, dacă le vorbeai frumos și îi ascultai, copiii se purtau ca atare. Îmi amintesc că, la Școala nr. 9 din Sibiu, m-a suplinit la un moment dat o profesoară de franceză. După aceea mi-a spus: «Nu mi-a venit să cred când am intrat în clasa ta. Toți erau în bănci, aveau caietele și cărțile pregătite pentru oră și s-au ridicat în picioare să mă salute». Dar eu nu le-am impus niciodată să facă lucrurile acestea”, povestește Irina Hadăr.

La anii frumoși pe care i-au adunat se adaugă și viața de familie construita alaturi de sot. Irina și Octavian Hadăr spun că s-au respectat întotdeauna, iar timpul dovedeste ca au știut să se înțeleagă și să treacă împreună peste ce a fost greu.

,,Trebuie să existe totuși prioritati: Sănătatea e mai bună decât toate. Altfel, se spune că jumătate din viață alergăm să facem bani, iar cealaltă jumătate alergăm cu banii să ne cumpărăm sănătatea. Doar că atunci nu prea se mai poate”, spune doamna Irina Hadăr.

După 37 de ani la catedră și generații întregi de copii care i-au trecut prin clasă, o fotografie apărută întâmplător în ziar a fost suficientă pentru ca toate aceste amintiri să reînvie. Și, odată cu ele, imaginea caldă a unui dascăl din Sibiu.