De ce nu dăm nume şi de ce blurăm numerele de înmatriculare

Foarte des, mai ales când publicăm imagini cu parcări de-aiurea sau când facem ştiri despre controale la firme care au comis-o sau când primim noutăţi de la poliţie, suntem luaţi la 11 metri de către cititori. Că de ce nu dăm numele ălora (infractorilor, suspecţilor, firmelor care au călcat pe bec) ca să ştim şi noi. Că de ce nu lăsăm numerele la liber, ca (iar) să-i ştim şi noi. Ei, a sosit momentul să dăm un răspuns la asta. Ca să fie clar şi să nu ne mai acuzaţi de discreţie sau că suntem mână-n mână cu ăia răii.

Nu avem voie. Asta e. Legile nu ne mai permit asta. Interesant este că, în plină dictatură comunistă, se putea. Acum e libertate şi nu. Ia luaţi un ziar din acela local sau central de prin 197şi toamna şi vedeţi acolo dezvăluiri directe. Uneori nedrept de directe. Nu se ţinea seama de mamă, tată, că eşti minor, de imaginea proprie, de ghedepere sau de alte chestii care acum sunt uzuale.

Să vedem. Raid printr-un bar. Cu miliţie, gărzi patriotice, utecişti şi tovarăşul de la gazetă. Prindeau câţiva elevi care nu aveau ce căuta pe acolo. Erau daţi la ziar fără greţuri: nume, prenume, clasă, şcoala/liceul unde învăţau, iar dacă se nimerea, apăreau şi cu poză ne „cenzurată”. La fel şi cu „delincvenţii minori”. Direct, tată! Nume-prenume adresă, faptele comise. La fel în cazul adulţilor. De la muncitorul prins în timpul programului că băga o bere pe repede înainte la „Zorile” şi făcea pişu în loc nepermis, la cel mai de seamă infractor, toţi erau cu detaliile personale făcute public, fără chestii gen: „un bărbat în vârstă de xx ani domiciliat în municipiul xxx”. Faptele comise erau consemnate ca fapte comise. A furat, a bătut, a tâlhărit, a jefuit a băgat cuţitul, a distrus. Nu era „ar fi”. Iar epitetul nu aştepta sentinţa definitivă. Făptaşul era: hoţ, tâlhar, violator, bătăuş, scandalagiu, sau ce mai comitea el. Nimeni nu comenta ceva, nimeni nu sărea că lasă că ne mai întâlnim noi. Era mai bine? Pentru bîrfa generală de presă, poate. Pentru omul respectiv, nu. Pentru că poate după aceea devenea om corect sau se constata că era nevinovat, dar avea tinicheaua prinsă de coadă şi de dosarul personal: „uite ce scrie despre tine la ziar”.

Deja, din anii 90, treaba se schimbă. În facultate învăţam la legislaţie despre reflectarea în presă a infractorului minor. Nu nume, nu adresă, e fără discernământ şi nu e drept să aibă tinicheaua de coadă că poate ca adult îşi revine. La fel cu firmele. Până prin 2000 şi ceva puteai scrie liniştit că SC xx SRL a fost prinsă că avea angajaţi la negru, că nu le respecta drepturile, că a călcat-o OPC-ul şi a găsit-o cu marfă stricată sau falsă, că nu dădea bon sua alte obiceiuri frumoase care sunt perpetuate şi acum. Ei, nu mai e voie. Imaginea firmei. Dreptul la imagine proprie oricând te poate face pe civil cu un proces enervant de lung şi de mâncător de nervi şi chiar de bani. Vrei aşa ceva? Nici eu, nici noi. Deci da, e moral corect să faci publică o firmă care face lucruri incorecte, pentru ca lumea să o ocolească. Numai că prin legile astea ale discreţiei, ea este protejată şi va continua să-şi facă de cap.

Aceeaşi poveste este cu numerele maşinilor prinse în ofsaid. Parcate aiurea sau care fac aroganţe prin trafic. Sunt parcate aiurea, fac aroganţe, dar tu nu poţi să le dai numerele. Că au devenit GDPR. Şi poţi fi fain frumos acuzat că îi buleşti intimitatea la şoferul atomic.

A, uitasem de cei care comit infracţiuni. Păi toţi „ar fi furat”, „ar fi agresat” (deşi erau prinşi asupra faptului) pentru că abia când e sentinţa eliberată de justiţie, fapta e recunoscutăca atare. Ei acume clar? Şi spuneţi că meseria asta e uşoară.