Cum ar putea educa o coadă de topor, un toporaș?

Poate că unii își mai amintesc de umilințele la care erau supuși elevii de niște așa-ziși dascăli ce credeau că punându-i să stea la colț, în genunchi, pe grăunțe, eventual cu mâinile ridicate, vor reuși să-i educe. Practicile de acest fel erau des întâlnite înainte de 1989, însă eșuații în învățământ le-au perpetuat până spre sfârșitul anilor nouăzeci. Îmi amintesc de un astfel de episod pe care l-am trăit, cred că prin clasa ca doua. Nu mai știu ce făcusem, oricum o năzbâtie copilărească și o profesoară de muzică mi-a pregătit colțul cu grăunțe, poruncindu-mi să mă așez, în genunchi, pe ele. Eram doar un copil, dar și așa, pedeapsa mi s-a părut nedreaptă și umilitoare, așa că într-un acces de revoltă, am lovit grămada de grăunțe cu piciorul, împrăștiindu-le prin toată sala. Cucoanei nu-i venea să creadă că un mucos o înfrunta în felul acesta, m-a privit de parcă dădusem foc școlii, a urlat de s-au coșcovit pereții și mi-a scris un roman în carnetul de observații. Erau vremuri în care unii dintre cei rătăciți la catedră credeau că educația se face cu bătaia, cu răgetul sau cu umilința. Pentru că așa cum am spus și cu alte ocazii, poteca echilibrului e un drumeag pe care nu vrem să călcăm în ruptul capului, azi, mulți se manifestă în colțul opus al acelor situații aberante, amăgindu-se cu ideea că deplina libertate pusă la picioarele copilului îl va forma într-un mod sănătos. Unii copii se comportă din ce în ce mai bizar, pentru că au părinți ciudați, care le alimentează, deopotrivă, frustrările, superficialitatea, aroganțele. Copiii lor sunt cei mai buni, cei mai deștepți, iar dacă înjură, jignesc, pocnesc, o fac „pentru că au personalitate”, nu pentru că ei, adulții, nu sunt în stare să îi educe. În fond, nu îi poți cere unei cozi de topor să ofere o educație aleasă unui toporaș din grădina sa. Apropo de educație (presa e și un astfel de instrument), zilele trecute o știre ciopârțită și ciufulită făcea înconjurul țării: cică s-a luat în calcul ca elevii problemă să fie mutați într-o sală, separat de colegii lor, unde vor fi supravegheați de un cadru didactic. Mă rog, unii s-au grăbit să boteze sala „cameră de detenție”, să spună că pedeapsa constă în obligarea la lectură, n-are rost să facem divagații pe seama umorului involuntar al unora dintre scribălăi. Cert este că extragerea unui astfel de copil din colectiv, stigmatizarea sa, faptul că va fi arătat cu degetul de toți colegii, naște aceleași frustrări pe care le generau umilințele îngenunchierii la colț. După atâta amar de vreme și dezbateri lăsate să curgă pe apa sâmbetei, unii tot n-au înțeles că educația presupune integrare, responsabilizare, șlefuire, în niciun caz izolare, etichetare și umilire.