Ce face căprarul când se trezește din visu-i de general?

În vreme ce americanii și rușii se pregăteau de negocierile organizate la Riad, în timp ce la Paris câțiva lideri europeni se strânseseră îngrijorați la sfat, pe malurile Dâmboviței se auzea același ritm bătut în darabanele politice improvizate. Când toată lumea fierbea, lucru conștientizat și de slujbașii nu foarte responsabili ai televiziunilor de știri, ai noștri continuau să se scuipe precum țâncii în baia de la creșă. O mostră aparent banală a picat la țanc pentru a ne reconfirma de ce suntem unde suntem și de ce nimeni nu se poate uita la noi cu o fărâmă de încredere, că de respect nu poate fi vorba. Doi năcădăi, unul de la PSD și altul de la PNL, fuseseră invitați de un neinspirat moderator să îngaime ceva despre fierbințeala mondială din aceste zile. După ce și-a apărat vremelnicul păstor de partid, fiecare a trecut la obișnuitele atacuri mărunte cu duhoare de bârfă de mahala, de parcă ar fi vrut să ofere astfel un răspuns tranșant la întrebarea „De ce nu a fost invitat vreun oficial român, la întâlnirea de la Paris?”.Crâmpeiul de absurd pare un episod cotidian fără nimic ieșit din comun, dar el redă fidel nivelul clasei politice românești și, mai grav, al ținutei statale. Închipuiți-vă că niște oameni încearcă să dea de cap unei probleme, schimbă păreri serioase, transpiră în încercarea dibuirii unor soluții și vin câțiva cocalari, cu miștouri ieftine, fredonând în gura mare refrene porcoase, iar pe deasupra se mai și bagă în discuție cu un aer de mafaldă planetară. Nu cei ce au organizat întâlnirea de la Paris sunt vinovați pentru absența noastră de la acele discuții, responsabilitatea eșecului aparținând în totalitate unora dintre reprezentanții statului român, inși care s-au comportat de cele mai multe ori ca niștepierde-vară, ca niște atârnache. Când nouă ne trece glonțul pe lângă ureche, când istoria și-arată amenințătoare colții repetitivității (să ne amintim ce s-a întâmplat acum 80 de ani), șmenarii din politica românească îi dau înainte cu „alba-neagra”, punând la cale obișnuitele lor combinații dubioase. Ne-am dat mari parteneri ai americanilor, ne-am crezut plămânul Europei și uite că trăim sentimentul codașului lăsat pe dinafară. Ne amăgim cu găselnița că Polonia a fost avocatul nostru, însă știm cu toții că nu contăm în marile ecuații, că numele nostru poate fi trecut pe un șervețel, pe o listă cu teme de îndeplinit fără cârtire. Și toate acestea sunt „opera” celor care s-au jucat de-a vizitiii, în ultimii 35 de ani, pe la Cotroceni și Palatul Victoria, oameni care nu au înțeles că respectul se câștigă, nu se cumpără.